Sunt rude pe care nu ți le poți alege. Și e o familie pe care ți-o alegi, după standardele tale, undeva în afara țării, și care ajunge să conteze mai mult. Berliner Wine Trophy e, pentru mine, de mulți ani, familia a doua. Oameni frumoși și nebuni, cu care mă înțeleg și care mă înțeleg.

Ediția asta a fost a 30-a. Ne-a găsit tot în locația nouă, cea în care ne-am mutat din iarnă — de data asta fără șocul de a nu ști pe unde se iese la cafea. Ce s-a schimbat cu adevărat a fost altceva.

Cifrele

4200 de probe. 23 de comisii. Mai puține decât de obicei — și, dacă e să fiu sinceră, mai puține la fiecare concurs la care particip în ultima vreme. Nu e o coincidență și nici o dramă. E felul în care se așază piața: producătorii aleg mai atent unde își trimit vinurile, bugetele de marketing se subțiază, iar concursurile devin o decizie, nu un reflex.

Și nu e doar despre concursuri. Raportul OIV publicat în mai arată un consum mondial de 208 milioane de hectolitri în 2025, cu 2,7% mai puțin decât în 2024 și cel mai scăzut nivel din 1957 încoace. Față de 2018, scăderea e de 14%. Nouă din primele zece piețe ale lumii au băut mai puțin anul trecut. Suprafața viticolă mondială se micșorează al șaselea an consecutiv. Când se contractă tot, se contractă și numărul de sticle pe care cineva se hotărăște să le trimită la jurizat.

Partea bună e că am simțit imediat ce înseamnă asta în pahar. Mai puține vinuri, dar o calitate vizibil mai bună decât în edițiile anterioare — exact ce observasem și în iarnă. Premiumizarea de care se vorbește în toate rapoartele globale nu mai e o slide într-o prezentare. Se degustă.

Fișa nouă a OIV

Și, în premieră, s-a implementat noua fișă de degustare a OIV, atât pentru vinurile liniștite, cât și pentru spumante.

La aspect am evaluat limpiditatea, culoarea și nuanțele acesteia, iar la spumante și efervescența. La miros — puritatea, intensitatea și complexitatea olfactivă. La gust, după caz: pentru vinurile liniștite, puritatea, intensitatea aromatică, structura și complexitatea (evaluate împreună) și persistența; pentru spumante, efervescența, puritatea, intensitatea aromatică, complexitatea și eleganța. Totul se închide cu o secțiune de impresie generală: echilibrul și armonia, plus aprecierea de ansamblu.

Un exercițiu foarte interesant. Și ciudat: având fișa nouă în față, parcă nu-mi mai aminteam cum arăta cea veche. Prima zi a fost surprinzătoare, ne-a luat ceva timp să ne recalibrăm, să fim atenți la ea, nu la automatisme. Din a treia zi, parcă nu jurizasem niciodată pe altceva.

Merită spus limpede, pentru că la noi discuția asta va veni și ea, mai devreme sau mai târziu: schimbarea unei fișe de degustare nu e o formalitate administrativă. Îți mută atenția. Te obligă să numești lucruri pe care înainte le treceai în bloc, la „impresie generală”. Iar un degustător care nu-și schimbă niciodată grila ajunge, în timp, să confirme ce știe deja.

Ce am degustat

Pe lângă Franța, Italia, Spania și Germania — cu care ne-am obișnuit deja și pe care doar le-am confirmat — au fost câteva lucruri care merită reținute.

2025 a fost un an bun pentru vinurile din Luxemburg: Auxerrois, Pinot Blanc, Pinot Gris. Sudul Franței a venit solid cu Syrah și Grenache. Roșiile din Italia, aproape toate regiunile de la nord până în Sicilia, au fost proaspete, fructate, prietenoase. Și Pinot Gris-ul german din același an merită menționat — Grauburgunder, cum i se spune pe aici.

Șampaniile nu s-au dezmințit. Din Champagne, de la mama lor.

Am avut niște albe excelente din Portugalia, în principal Fernão Pires 2023 și 2024, cu potențial de învechire, minerale și ușor sărate. Perfecte pentru un cod afumat.

Apoi curiozitățile, care sunt, de fapt, partea mea preferată. Un flight combinat de roșii din Australia și SUA, din care s-a remarcat un cupaj australian de 50% Shiraz cu 50% Syrah. Da, ați citit bine. Ne-am imaginat că are legătură cu felul în care au fost vinificate cele două partide, dar rămâne, hai să-i spunem, confuz pentru consumatorul care citește eticheta. Un Petite Sirah foarte bun, prezentat ca Durif. Trei Mari Medalii acordate la ceea ce părea un Brunello sau un Chianti mai vechi, din 2021. Iar la final, apoteotic, o serie de dulci din țări diferite — Germania, Ungaria, Canada și România. Un traseu itinerant prin același stil de vin, exact ca acela pe care îl avusesem în Italia.

O propunere pe care am făcut-o organizatorilor

În urma discuțiilor din comisie, i-am rugat pe organizatori să încerce să comunice, la finalul fiecărei serii, și regiunea din care vin vinurile.

Ne-ar ajuta pe fiecare să învățăm mai repede și, mai ales, să ne putem autoevalua. Când deguști în orb, feedbackul e singurul mecanism prin care îți calibrezi memoria. Fără el, exersezi, dar nu progresezi.

Și pentru că tot vorbim despre învățat: colegii de comisie au fost, ca de fiecare dată, la înălțime. Nu obosesc să spun că e un privilegiu să faci schimb de impresii, idei și experiențe cu oameni pe care îi leagă aceleași vinuri, dar care vin fiecare cu propriul unghi — unul pe care poate nu l-ai luat în seamă sau nu ai avut timp să-l explorezi. Pleci întotdeauna mai bogat și cu o radiografie clară a ce există pe piață, ce se vinde și ce trenduri apar.

Despre degustătorii români, pe scurt

Patru zile într-o comisie internațională nu înseamnă turism. Înseamnă concentrare de la prima oră, sute de probe, o grilă pe care trebuie să o aplici identic la proba 1 și la proba 200, plus discuții tehnice cu oameni formați în alte școli decât a ta. E, în sensul cel mai propriu al cuvântului, formare profesională continuă.

La ediția asta au fost șase degustători din România. Cinci sunt membri ADAR.

Spun asta pentru că funcționează și invers: un degustător care nu iese niciodată din țară evaluează vinul românesc raportându-l tot la vinul românesc. Iar când singura ta referință ești tu însuți, orice nivel ți se pare bun.

Berlin, între două degustări

Am ajuns duminică, pe 2 august, relativ devreme, fiindcă am plecat „dis de morgen”, cum se spune pe la noi. Pe la amiază eram la hotel, am lăsat bagajele și am plecat rapid: aveam bilete la expoziția Brâncuși de la Neue Nationalgalerie.

Impresionantă. Peste 150 de sculpturi, fotografii, filme și materiale de arhivă, plus o reconstituire parțială a atelierului din Paris — expusă în afara Franței pentru prima dată de la donația către statul francez, în 1957. Nu e o expoziție prin care treci. E un atelier în care intri: dincolo de pragul de lemn se văd ferăstraiele agățate pe perete, nicovala, soclurile, oul de marmură. Uneltele, nu doar rezultatul lor. Văzusem la Timișoara, în anul capitalei culturale, ce se expusese acolo; aici a fost cu totul altceva ca amploare.

Ironia frumoasă e că expoziția s-a făcut în cooperare cu Centre Pompidou. Îmi propusesem să ajung la Pompidou înainte să se închidă pentru renovare și nu am reușit. Până la urmă, Brâncuși a venit el la mine, la Berlin, cu o săptămână înainte ca expoziția să se închidă și ea.

După 20.000 de pași prin Berlin, un cârnat și două beri, am ajuns la hotel pentru welcome dinner cu colegii și, de acum tradițional, cu șampanie.

Singura după-amiază liberă, care n-a fost liberă

Luni, 3 august, după prima zi de degustare, aveam teoretic timp liber. L-am petrecut la un masterclass de vinuri austriece, ținut de doi colegi pasionați — jurnaliști și wine educatori. Nu a fost o prezentare oficială, cu buget de promovare în spate. Au fost doi oameni care cunosc bine o regiune și au avut chef să o explice.

Steiermark. Șaisprezece vinuri, cincisprezece producători, servite pe perechi, grupate pe soiuri. Regiunea are în jur de 5.000 de hectare — circa 11% din suprafața viticolă a Austriei — și aproximativ 1.900 de crame. Împărțiți și vedeți singuri ce fel de proprietate e acolo: mică, foarte mică, aproape totul în familie.

Am început cu două Riesling-uri din 2023, unul de pe vii de patruzeci de ani, celălalt de pe vii de șaizeci, apoi două Gelber Muskateller. Restul seriei a fost, în proporție covârșitoare, Sauvignon Blanc: nouă vinuri din șaisprezece.

Și aici e lucrul care merită reținut. Cele nouă nu semănau între ele, pentru că nu veneau de pe același sol. Opok e terroir-ul zonei — marna caracteristică a Stiriei, baza pe care crește aproape tot. Cuvântul pe care l-am reținut din toată seara. Peste el se suprapun variațiile: calcar, gresie, șist, soluri vulcanice în Vulkanland, nisip. Un Sauvignon de pe vulcanic, cu opt luni în budană, ieșea sărat. Unul de pe nisip, pe drojdii fine, în inox, era crocant și mult mai zvelt. Unul de pe calcar cu opok, ținut patru ani, din care doi în lemn, era mineral și cu accente de cremene. Același soi, aceeași regiune, trei vinuri care nu se confundă.

Multe erau bio sau biodinamice. După cele nouă Sauvignon au venit un Weissburgunder și un Chardonnay, iar seria s-a închis atipic, cu un Souvignier Gris — soi PIWI, rezistent la boli — și cu un vin natural nefiltrat, fără sulf adăugat, doi ani în baric de 500 de litri.

Cele mai bune, pentru mine, au fost două 2021-uri. Unul de pe vii de patruzeci de ani, biodinamic, treizeci de luni în butoaie neutre: caisă, ciupercă, final piperat. Celălalt, de pe soluri nisipoase, cu grepfrut și o textură crocantă. Amândouă la 40 de euro, ceea ce ne aduce la ultimul lucru pe care vreau să-l spun despre seara asta: prețurile mergeau de la 12 la 65 de euro.

O regiune de 5.000 de hectare vinde Sauvignon Blanc cu 65 de euro sticla. Nu pentru că are o poveste mai bună decât noi, ci pentru că are parcele numite, soluri identificate și producători care nu se grăbesc. Merită o discuție separată, pe care o voi purta altă dată.

Seara, tot pentru că nu aveam program oficial, o parte dintre noi am păstrat tradiția și am mers la restaurant. Un meniu pe care nu-l mai găsești ușor nici măcar în Germania: Rollmops, Handkäs cu ceapă și chimen, ou murat, șorici cu untură. Apoi Königsberger Klopse în sos de capere, Backhendl cu salată de cartofi, gulaș Szegediner cu găluște de pâine. Prusia Orientală, Hessa, Austria și Ungaria, toate pe aceeași pagină — bucătăria unei Europe Centrale care nu mai există decât în meniuri.

Eu am luat heringul în stil nordic, cu iaurt, măr și cartofi cu pătrunjel. A fost superb.

Programul, revenit

Vara asta a mai marcat o premieră: întoarcerea la obiceiul de a avea un program organizat în jurul concursului. După luni, nu a mai existat nicio fereastră liberă.

Marți, surpriza a fost o plimbare cu barca și un bbq la Spreewald — rezervație a biosferei la sud-est de Berlin, în Brandenburg, o rețea de canale pe cursul superior al râului Spree, mult verde și liniște. Ne-am relaxat și am petrecut alături de prieteni apropiați.

Miercuri, seară georgiană, mulțumită Fundației Georgiene pentru promovarea vinurilor și Annei Godabrelidze. Mâncare tipică, excelentă — pkhali de spanac și de sfeclă, vinete, salată de roșii, totul cu nucă, cum e la georgieni — și vinuri locale: un Aleksandrouli 2023 de la Royal Khvanchkara, un Mukuzani 2024 de la Vazisubani Estate. Și, nu în ultimul rând, muzică și dans. Am petrecut în toată regula și am dansat cât s-a putut de mult. Și fiindcă pentru unii era ultima seară, am mai rămas la un ultim pahar, pe acordurile de chitară ale unui coleg — până când conștiința că a doua zi mai avem treabă ne-a trimis la culcare. Fiecare cu conștiința lui: pe unii mai devreme, pe alții mai târziu.

Am mai rămas o zi în Berlin, planificată cu gândul de a mai vizita ceva. Nu am mai avut energia necesară. Data viitoare știu cum trebuie să fac.

Iar asta e, de fapt, cea mai bună parte a unui concurs internațional. Degustarea se termină la prânz. Ce înveți după aceea nu e trecut nicăieri.

Ce rămâne

Un city-break combinat cu muncă, o deconectare de la rutina zilnică, vacanța mea din august, savurată la maximum.

Și un gând cu care am plecat de acolo. Pe ecusonul meu scria Diana Pavelescu, Romania. Nu instituția, nu asociația, nu școala. Numele meu și numele țării, unul sub altul, patru zile.

Așa se întâmplă și la tenis. Jucătorii merg pe cont propriu, cu antrenori plătiți din buzunar, iar federația apare în poză la premiere. Și totuși, când câștigă, câștigă România. Nimeni nu întreabă cine a plătit biletul de avion.

Cu degustătorii e la fel. Mergem ca persoane fizice și reprezentăm o țară, indiferent dacă ne-a trimis cineva sau nu. Ceea ce înseamnă că întrebarea importantă nu e cine plătește. E cine merge. Cine stă în comisiile alea, ce știe, cum degustă și ce răspunde când, la cină, cineva întreabă ce se bea în România. Pentru că avem vinuri care pot sta în seriile alea fără niciun complex, dar ele nu vorbesc singure.

Am fost șase.