De câteva zile, tot feed-ul meu a devenit expert în Homer. Motivul are buget de 250 de milioane de dolari, se numește Christopher Nolan și rulează în IMAX, cu Matt Damon în sandale. Bun. Măcar ne certăm pe altceva decât de obicei.

Ce nu spune niciunul dintre proaspeții homeriști e că vinul din Odiseea chiar există. Nu metaforic. Fizic.

Vinul cu care Odiseu îl adoarme pe ciclopul Polifem — ăla căruia îi scoate ochiul cât timp sforăie — e vin maronean, din Ismaros, în Tracia. Regiune care face vin și azi. Iar poțiunea cu care Circe îi preface pe marinari în porci, kykeonul, e vin pramnian amestecat cu orz, brânză de capră rasă și miere. Grecii antici puneau brânză în vin și tot ei ne-au ținut lecții despre eleganță.

Partea mea preferată: „pramnian” nu era nici măcar o denumire de origine. Era un termen generic pentru „vin tare”. Cam cum spune o mătușă la nuntă „șampanie” despre orice are bule. Prima categorie de marketing din istorie, cu trei mii de ani înainte să inventăm noi fișa de degustare și cuvântul „mineralitate”.

Dar să venim acasă, că despre asta voiam de fapt să scriu.

Dionysos, zeul pe care se sprijină toată tevatura, nu era grec get-beget. În mai toate versiunile, era trac. Vecin de gard. Pe malul nostru i se spunea Sabazios, dar băutura rămânea aceeași. Și era, oricum, un zeu umblăreț — colinda lumea împărțind vița de vie, nu-l ținea locul.

Așa că mi-am pus întrebarea de #VinDinRomania: dacă ar fi luat-o în sus pe Dunăre, spre podgoriile noastre, în loc să rămână pe la greci, ce i-am fi pus în cupă?

Întâi, Tămâioasă Românească. Un vin numit după ce arzi ca să te faci plăcut zeilor. Dacă ăsta nu e branding divin, nu știu care ar fi. Aromat, cu trandafir și busuioc, exact genul de lichid care sună a ofrandă.

Pentru un zeu cu simțul dramei, Grasă de Cotnari culeasă la supramaturare, cu boabe pe jumătate stafidite — dulce, densă, cu alcool care urcă spre 17 grade, cât să pună la respect orice „sticky” grecesc. Francezii au Sauternes-ul, ungurii au Tokajul, noi avem Cotnariul. Ne descurcam.

Și, evident, Fetească Neagră. Aia despre care insistăm că o beau dacii, cu cam tot atâtea dovezi câte au grecii pentru pramnian. Dar sună bine pe etichetă, și până la urmă asta contează în ambele mitologii.

Numai că povestea noastră cu vinul are un final pe care grecii nu-l aveau. Pe la anul 60 î.Hr., un preot pe nume Deceneu s-a uitat la toate viile astea și i-a convins pe geți să le taie. Strabon o povestește sec, ca pe o dovadă de ascultare: dacii și-au tăiat viile și au trăit fără vin.

Suntem, probabil, singura civilizație care și-a mitologizat vinul interzicându-l. Grecii au făcut din vin un zeu. Noi am făcut din tăiatul viei un act de disciplină națională. Ambele spun ceva destul de exact despre noi.

Și nu e o toană de acum două mii de ani. În ’89 am fost singurii din tot blocul de est care nu și-au judecat cu adevărat dictatorul și nu l-au trimis în exil. I-am făcut un proces de două ore și l-am împușcat. De Crăciun. Ceilalți au avut tribunale, dosare, ani de apeluri; noi am mers direct la execuție, și tot pe sărbătoare. Când ne apucăm de tăiat — fie vie, fie dictator — o ducem până la capăt.

Și cumva le facem în continuare pe amândouă. Doar reforma serioasă — bugetul realist, risipa tăiată, lucrurile duse până la capăt — pe aia n-o ducem niciodată chiar până la capăt; o lăsăm pentru mandatul următor. Iar până ne trezim, ridicăm paharul în cinstea lui Dionysos și în aceeași frază dezbatem dacă „chiar mai era cazul”. Turnăm Fetească Neagră și-i inventăm un pedigree dacic. Lipim „autentic” pe orice și sperăm că nu întreabă nimeni de dovezi.

Dionysos s-ar simți ca acasă. Era, până la urmă, aproape de-al nostru.

Pornit de la articolul „The Real-Life Wines of The Odyssey*” din Wine Enthusiast: https://www.wineenthusiast.com/culture/pop-culture/odyssey-real-wines/*