Douăzeci de ani.

Nici nu mi-am dat seama câtă nevoie am de ea până când nu am pierdut-o. Și asta spune destul de multe despre mine, nu-i așa?

Mama era fragilă. Bolnavă. Și, mai dureros decât orice, neînțeleasă de un soț care o înșela, dar dormea liniștit noaptea cu conștiința că el aduce salariul întreg acasă, pentru casă.  Dar asta nu e povestea lui. E a ei.

Ea își dorea să moară. Nu spun asta ca să șocheze pe cineva – e doar adevărul. Se săturase. Nu doar de boală, ci de noi. De orgoliile noastre, de încăpățânările noastre, de dinamica aia toxică pe care o tot repetam fără să ne dăm seama că o repetăm. Eu eram fata lui tata – și asta spune destul. Mama și cu mine nu am avut niciodată relația pe care ar fi trebuit s-o avem. Și acum, la 20 de ani distanță, înțeleg cât de mult o costase asta pe ea. Și pe mine.

Totul s-a rupt. S-a rupt exact cum se rupe o oală veche de lut pe care n-ai băgat-o în seamă niciodată, pentru că era mereu acolo, în același loc, cuminte, utilă, ignorată. Mama era liantul. Acel element invizibil care ne aducea la aceeași masă, care ne făcea să înghițim orgoliile și să ne uităm unii la alții fără să ne urâm prea tare. Când a plecat, am descoperit că fără lipici, lucrurile nu mai stau împreună. Surpriză.

Îmi pare rău că n-am apreciat timpul cu ea așa cum ar fi trebuit. Asta e fraza pe care probabil o spun toți copiii la un moment dat, deci nu sunt originală. Dar o simt, și atât contează acum.

Ultimul an al ei, 2005, a fost altceva. Nu mai era ea, nu în totalitate. Neamțul ăla blestemat care fură ideile, amintirile, fețele cunoscute – îți ia omul din față și îți lasă doar o coajă familiară. Și totuși, chiar și atunci, se bucura. Născusem tocmai fata cea mică, și mama venea și stătea cu ea. Aproape toată vara au petrecut-o împreună în grădină – bunica și nepoata, povestind una cu alta, fiecare în limba ei. Nu știu ce-și spuneau. Dar se înțelegeau. Asta rămâne.

Mi-e dor de ea.

Nu de mama idealizată din amintiri frumoase, ci de ea – cea reală, cu bolile ei, cu oboseala ei, cu bucuriile ei mici și cu veșnica cicăleală ”Stai dreptă! Nu mai sta adunată!”.  De faptul că, atât timp cât era ea, mai exista un centru.

Când a plecat, centrul s-a mutat. Tata s-a recăsătorit. Nu mai vorbim. Deci nu, nu ne-am descurcat. Ne-am risipit.