Sunt rude pe care nu ți le poți alege. Și e o familie pe care ți-o alegi, după standardele tale, undeva în afara țării, și care ajunge să conteze mai mult. Berliner Wine Trophy e, pentru mine, de mulți ani, familia a doua. Oameni frumoși și nebuni, cu care mă înțeleg și care mă înțeleg.

Ediția asta a fost a 30-a. Ne-a găsit tot în locația nouă, cea în care ne-am mutat din iarnă — de data asta fără șocul de a nu ști pe unde se iese la cafea. Ce s-a schimbat cu adevărat a fost altceva.

Cifrele

4200 de probe. 23 de comisii. Mai puține decât de obicei — și, dacă e să fiu sinceră, mai puține la fiecare concurs la care particip în ultima vreme. Nu e o coincidență și nici o dramă. E felul în care se așază piața: producătorii aleg mai atent unde își trimit vinurile, bugetele de marketing se subțiază, iar concursurile devin o decizie, nu un reflex.

Și nu e doar despre concursuri. Raportul OIV publicat în mai arată un consum mondial de 208 milioane de hectolitri în 2025, cu 2,7% mai puțin decât în 2024 și cel mai scăzut nivel din 1957 încoace. Față de 2018, scăderea e de 14%. Nouă din primele zece piețe ale lumii au băut mai puțin anul trecut. Suprafața viticolă mondială se micșorează al șaselea an consecutiv. Când se contractă tot, se contractă și numărul de sticle pe care cineva se hotărăște să le trimită la jurizat.

Partea bună e că am simțit imediat ce înseamnă asta în pahar. Mai puține vinuri, dar o calitate vizibil mai bună decât în edițiile anterioare — exact ce observasem și în iarnă. Premiumizarea de care se vorbește în toate rapoartele globale nu mai e o slide într-o prezentare. Se degustă.

Fișa nouă a OIV

Și, în premieră, s-a implementat noua fișă de degustare a OIV, atât pentru vinurile liniștite, cât și pentru spumante.

La aspect am evaluat limpiditatea, culoarea și nuanțele acesteia, iar la spumante și efervescența. La miros — puritatea, intensitatea și complexitatea olfactivă. La gust, după caz: pentru vinurile liniștite, puritatea, intensitatea aromatică, structura și complexitatea (evaluate împreună) și persistența; pentru spumante, efervescența, puritatea, intensitatea aromatică, complexitatea și eleganța. Totul se închide cu o secțiune de impresie generală: echilibrul și armonia, plus aprecierea de ansamblu.

Un exercițiu foarte interesant. Și ciudat: având fișa nouă în față, parcă nu-mi mai aminteam cum arăta cea veche. Prima zi a fost surprinzătoare, ne-a luat ceva timp să ne recalibrăm, să fim atenți la ea, nu la automatisme. Din a treia zi, parcă nu jurizasem niciodată pe altceva.

Merită spus limpede, pentru că la noi discuția asta va veni și ea, mai devreme sau mai târziu: schimbarea unei fișe de degustare nu e o formalitate administrativă. Îți mută atenția. Te obligă să numești lucruri pe care înainte le treceai în bloc, la „impresie generală”. Iar un degustător care nu-și schimbă niciodată grila ajunge, în timp, să confirme ce știe deja.

Fișa nouă de degustare

Ce am degustat

Pe lângă Franța, Italia, Spania și Germania — cu care ne-am obișnuit deja și pe care doar le-am confirmat — au fost câteva lucruri care merită reținute.

2025 a fost un an bun pentru vinurile din Luxemburg: Auxerrois, Pinot Blanc, Pinot Gris. Sudul Franței a venit solid cu Syrah și Grenache. Roșiile din Italia, aproape toate regiunile de la nord până în Sicilia, au fost proaspete, fructate, prietenoase. Și Pinot Gris-ul german din același an merită menționat — Grauburgunder, cum i se spune pe aici.

Șampaniile nu s-au dezmințit. Din Champagne, de la mama lor.

Am avut niște albe excelente din Portugalia, în principal Fernão Pires 2023 și 2024, cu potențial de învechire, minerale și ușor sărate. Perfecte pentru un cod afumat.

Apoi curiozitățile, care sunt, de fapt, partea mea preferată. Un flight combinat de roșii din Australia și SUA, din care s-a remarcat un cupaj australian de 50% Shiraz cu 50% Syrah. Da, ați citit bine. Ne-am imaginat că are legătură cu felul în care au fost vinificate cele două partide, dar rămâne, hai să-i spunem, confuz pentru consumatorul care citește eticheta. Un Petite Sirah foarte bun, prezentat ca Durif. Trei Mari Medalii acordate la ceea ce părea un Brunello sau un Chianti mai vechi, din 2021. Iar la final, apoteotic, o serie de dulci din țări diferite — Germania, Ungaria, Canada și România. Un traseu itinerant prin același stil de vin, exact ca acela pe care îl avusesem în Italia.

Shiraz-Syrah

O propunere pe care am făcut-o organizatorilor

În urma discuțiilor din comisie, i-am rugat pe organizatori să încerce să comunice, la finalul fiecărei serii, și regiunea din care vin vinurile.

Ne-ar ajuta pe fiecare să învățăm mai repede și, mai ales, să ne putem autoevalua. Când deguști în orb, feedbackul e singurul mecanism prin care îți calibrezi memoria. Fără el, exersezi, dar nu progresezi.

Și pentru că tot vorbim despre învățat: colegii de comisie au fost, ca de fiecare dată, la înălțime. Nu obosesc să spun că e un privilegiu să faci schimb de impresii, idei și experiențe cu oameni pe care îi leagă aceleași vinuri, dar care vin fiecare cu propriul unghi — unul pe care poate nu l-ai luat în seamă sau nu ai avut timp să-l explorezi. Pleci întotdeauna mai bogat și cu o radiografie clară a ce există pe piață, ce se vinde și ce trenduri apar.

Despre degustătorii români, pe scurt

Patru zile într-o comisie internațională nu înseamnă turism. Înseamnă concentrare de la prima oră, sute de probe, o grilă pe care trebuie să o aplici identic la proba 1 și la proba 200, plus discuții tehnice cu oameni formați în alte școli decât a ta. E, în sensul cel mai propriu al cuvântului, formare profesională continuă.

La ediția asta au fost șase degustători din România. Cinci sunt membri ADAR.

Spun asta pentru că funcționează și invers: un degustător care nu iese niciodată din țară evaluează vinul românesc raportându-l tot la vinul românesc. Iar când singura ta referință ești tu însuți, orice nivel ți se pare bun.

Berlin, între două degustări

Am ajuns duminică, pe 2 august, relativ devreme, fiindcă am plecat „dis de morgen”, cum se spune pe la noi. Pe la amiază eram la hotel, am lăsat bagajele și am plecat rapid: aveam bilete la expoziția Brâncuși de la Neue Nationalgalerie.

Impresionantă. Peste 150 de sculpturi, fotografii, filme și materiale de arhivă, plus o reconstituire parțială a atelierului din Paris — expusă în afara Franței pentru prima dată de la donația către statul francez, în 1957. Nu e o expoziție prin care treci. E un atelier în care intri: dincolo de pragul de lemn se văd ferăstraiele agățate pe perete, nicovala, soclurile, oul de marmură. Uneltele, nu doar rezultatul lor. Văzusem la Timișoara, în anul capitalei culturale, ce se expusese acolo; aici a fost cu totul altceva ca amploare.

Ironia frumoasă e că expoziția s-a făcut în cooperare cu Centre Pompidou. Îmi propusesem să ajung la Pompidou înainte să se închidă pentru renovare și nu am reușit. Până la urmă, Brâncuși a venit el la mine, la Berlin, cu o săptămână înainte ca expoziția să se închidă și ea.

După 20.000 de pași prin Berlin, un cârnat și două beri, am ajuns la hotel pentru welcome dinner cu colegii și, de acum tradițional, cu șampanie.

Singura după-amiază liberă, care n-a fost liberă

Luni, 3 august, după prima zi de degustare, aveam teoretic timp liber. L-am petrecut la un masterclass de vinuri austriece, ținut de doi colegi pasionați — jurnaliști și wine educatori. Nu a fost o prezentare oficială, cu buget de promovare în spate. Au fost doi oameni care cunosc bine o regiune și au avut chef să o explice.

Steiermark. Șaisprezece vinuri, cincisprezece producători, servite pe perechi, grupate pe soiuri. Regiunea are în jur de 5.000 de hectare — circa 11% din suprafața viticolă a Austriei — și aproximativ 1.900 de crame. Împărțiți și vedeți singuri ce fel de proprietate e acolo: mică, foarte mică, aproape totul în familie.

Am început cu două Riesling-uri din 2023, unul de pe vii de patruzeci de ani, celălalt de pe vii de șaizeci, apoi două Gelber Muskateller. Restul seriei a fost, în proporție covârșitoare, Sauvignon Blanc: nouă vinuri din șaisprezece.

Și aici e lucrul care merită reținut. Cele nouă nu semănau între ele, pentru că nu veneau de pe același sol. Opok e terroir-ul zonei — marna caracteristică a Stiriei, baza pe care crește aproape tot. Cuvântul pe care l-am reținut din toată seara. Peste el se suprapun variațiile: calcar, gresie, șist, soluri vulcanice în Vulkanland, nisip. Un Sauvignon de pe vulcanic, cu opt luni în budană, ieșea sărat. Unul de pe nisip, pe drojdii fine, în inox, era crocant și mult mai zvelt. Unul de pe calcar cu opok, ținut patru ani, din care doi în lemn, era mineral și cu accente de cremene. Același soi, aceeași regiune, trei vinuri care nu se confundă.

Multe erau bio sau biodinamice. După cele nouă Sauvignon au venit un Weissburgunder și un Chardonnay, iar seria s-a închis atipic, cu un Souvignier Gris — soi PIWI, rezistent la boli — și cu un vin natural nefiltrat, fără sulf adăugat, doi ani în baric de 500 de litri.

Cele mai bune, pentru mine, au fost două 2021-uri. Unul de pe vii de patruzeci de ani, biodinamic, treizeci de luni în butoaie neutre: caisă, ciupercă, final piperat. Celălalt, de pe soluri nisipoase, cu grepfrut și o textură crocantă. Amândouă la 40 de euro, ceea ce ne aduce la ultimul lucru pe care vreau să-l spun despre seara asta: prețurile mergeau de la 12 la 65 de euro.

O regiune de 5.000 de hectare vinde Sauvignon Blanc cu 65 de euro sticla. Nu pentru că are o poveste mai bună decât noi, ci pentru că are parcele numite, soluri identificate și producători care nu se grăbesc. Merită o discuție separată, pe care o voi purta altă dată.

Seara, tot pentru că nu aveam program oficial, o parte dintre noi am păstrat tradiția și am mers la restaurant. Un meniu pe care nu-l mai găsești ușor nici măcar în Germania: Rollmops, Handkäs cu ceapă și chimen, ou murat, șorici cu untură. Apoi Königsberger Klopse în sos de capere, Backhendl cu salată de cartofi, gulaș Szegediner cu găluște de pâine. Prusia Orientală, Hessa, Austria și Ungaria, toate pe aceeași pagină — bucătăria unei Europe Centrale care nu mai există decât în meniuri.

Eu am luat heringul în stil nordic, cu iaurt, măr și cartofi cu pătrunjel. A fost superb.

Programul, revenit

Vara asta a mai marcat o premieră: întoarcerea la obiceiul de a avea un program organizat în jurul concursului. După luni, nu a mai existat nicio fereastră liberă.

Marți, surpriza a fost o plimbare cu barca și un bbq la Spreewald — rezervație a biosferei la sud-est de Berlin, în Brandenburg, o rețea de canale pe cursul superior al râului Spree, mult verde și liniște. Ne-am relaxat și am petrecut alături de prieteni apropiați.

Miercuri, seară georgiană, mulțumită Fundației Georgiene pentru promovarea vinurilor și Annei Godabrelidze. Mâncare tipică, excelentă — pkhali de spanac și de sfeclă, vinete, salată de roșii, totul cu nucă, cum e la georgieni — și vinuri locale: un Aleksandrouli 2023 de la Royal Khvanchkara, un Mukuzani 2024 de la Vazisubani Estate. Și, nu în ultimul rând, muzică și dans. Am petrecut în toată regula și am dansat cât s-a putut de mult. Și fiindcă pentru unii era ultima seară, am mai rămas la un ultim pahar, pe acordurile de chitară ale unui coleg — până când conștiința că a doua zi mai avem treabă ne-a trimis la culcare. Fiecare cu conștiința lui: pe unii mai devreme, pe alții mai târziu.

Am mai rămas o zi în Berlin, planificată cu gândul de a mai vizita ceva. Nu am mai avut energia necesară. Data viitoare știu cum trebuie să fac.

Iar asta e, de fapt, cea mai bună parte a unui concurs internațional. Degustarea se termină la prânz. Ce înveți după aceea nu e trecut nicăieri.

Ce rămâne

Un city-break combinat cu muncă, o deconectare de la rutina zilnică, vacanța mea din august, savurată la maximum.

Și un gând cu care am plecat de acolo. Pe ecusonul meu scria Diana Pavelescu, Romania. Nu instituția, nu asociația, nu școala. Numele meu și numele țării, unul sub altul, patru zile.

Așa se întâmplă și la tenis. Jucătorii merg pe cont propriu, cu antrenori plătiți din buzunar, iar federația apare în poză la premiere. Și totuși, când câștigă, câștigă România. Nimeni nu întreabă cine a plătit biletul de avion.

Cu degustătorii e la fel. Mergem ca persoane fizice și reprezentăm o țară, indiferent dacă ne-a trimis cineva sau nu. Ceea ce înseamnă că întrebarea importantă nu e cine plătește. E cine merge. Cine stă în comisiile alea, ce știe, cum degustă și ce răspunde când, la cină, cineva întreabă ce se bea în România. Pentru că avem vinuri care pot sta în seriile alea fără niciun complex, dar ele nu vorbesc singure.

Am fost șase.

Din 2014, de la prima mea participare, acest concurs a fost pentru mine definiția consecvenței. Aproape ritualic, an de an, ne reîntâlneam în același loc: hotelul de la Borsigturm, aproape de lacul Tegel, într-un Berlin care părea mai degrabă provincie – liniștit, calm, departe de agitația orașului. Era mai mult decât o locație. Era un spațiu familiar, o rutină, o familie. Familia a rămas. Dar în 2026, pentru prima dată, decorul s-a schimbat.

Mutarea în Alexanderplatz a venit ca o mică zdruncinare a acestei tradiții. Dintr-o zonă aproape contemplativă, ne-am trezit în inima orașului, la câțiva pași de tot ce înseamnă Berlin turistic. Un hotel mai mare, o sală de concurs generoasă, mai multă energie, mai multă mișcare. Ne-am regăsit cu toții acolo, dar în prima seară ne-a lipsit instinctul locurilor știute. A fost nevoie de puțin timp pentru a ne recalibra și a ne regăsi ritmul – inclusiv pentru unul dintre cele mai frumoase ritualuri ale serilor: degustarea vinurilor aduse de fiecare de acasă, împărtășite între colegi, prieteni și, de fapt, această familie extinsă care sunt jurații BWT. Apoi au început cele patru zile de concurs.

Și anul acesta am fost în rolul de team leader al unui panel – o responsabilitate cu care sunt deja familiarizată, dar care vine, de fiecare dată, cu atenție și rigoare în plus. Dincolo de partea organizatorică – verificarea probelor, corelarea sticlelor, asigurarea că fiecare vin este evaluat complet – rolul te obligă la un exercițiu constant de obiectivitate. La Berliner Wine Trophy nu judecăm preferințe, ci calitate. Nu contează dacă îți place sau nu un stil – un vin corect, echilibrat, fără defecte trebuie punctat ca atare. Chiar și atunci când nu e „pe gustul tău”.

Iar vinurile din acest an au făcut lucrurile ușoare. Calitatea a fost remarcabilă – cred că nu am mai întâlnit atât de puține defecte într-o ediție. În fiecare zi, cele aproximativ 50 de vinuri ne-au purtat prin toată Europa și nu numai, într-o călătorie intensă, împărtășită cu colegii din panel.

Am fost și norocoasă. În cele patru zile, am acordat 7 Mari Medalii de Aur – vinuri cu peste 93 de puncte, acele vinuri care chiar te opresc din degustare și te fac să revii la pahar. Un Spätburgunder german, un cupaj elegant de Grauburgunder cu Weissburgunder, o șampanie din 2019, două Malbec-uri din Argentina (2023 și 2017), un cupaj chilian Cabernet–Carmenère și un Touriga Nacional portughez din 2019. Interesant este că niciunul nu a fost dulce sau fortifiat – acele stiluri care, de regulă, impresionează rapid. Toate au fost vinuri seci, complexe, cu identitate și o legătură clară cu originea lor.

Un capitol aparte l-au reprezentat vinurile românești – albe, seci. Din 17 probe, una a fost returnată din cauza unui defect de dop și înlocuită cu o a doua sticlă, care însă a fost evaluată de o altă comisie. Restul au performat remarcabil: 3 medalii de argint, iar toate celelalte – aur. Feteștile au atras atenția prin expresivitate și echilibru, iar o Tămâioasă românească s-a apropiat periculos de mult de o Mare Medalie de Aur. Recunosc, am fost atentă să nu par părtinitoare, însă colegii mei au fost chiar mai generoși în evaluare. Un semnal clar că soiurile noastre autohtone merită nu doar apreciere, ci și o strategie coerentă de promovare.

La nivel general, s-a simțit că 2024 nu a fost un an ușor pentru Europa. Efectele schimbărilor climatice sunt din ce în ce mai evidente: vinuri corecte, recognoscibile, dar uneori cu o expresie aromatică mai reținută. În schimb, 2025 promite deja mai multă prospețime și vinuri mai prietenoase. Un alt detaliu interesant: mai puține rosé-uri decât în alți ani, semn că trendul începe să se tempereze, dar o prezență puternică de Pinot Noir, sub toate formele lui. Lumea pare să se întoarcă spre roșii mai lejere, fructate, cu intervenții minime de lemn.

Dincolo de concurs, experiența a fost completată de un mic bonus: vremea. Temperaturile ridicate ne-au permis să inaugurăm ediția cu o bere pe terasă, chiar lângă hotel – un avantaj clar al noii locații. Iar surpriza a venit într-o seară de marți, când, fără așteptări, am descoperit muzică live și am avut parte de una dintre cele mai memorabile seri ale acestei ediții.

Pentru că, până la urmă, Berliner Wine Trophy nu înseamnă doar vin. Înseamnă oameni, întâlniri, povești și acel sentiment rar că, indiferent unde se mută, familia rămâne aceeași. Iar uneori, schimbarea nu face decât să confirme exact asta.

De fiecare dată când lucrurile nu ies cum ar trebui, începe căutarea vinovatului. Producătorii nu s-au mobilizat la timp. Autoritățile au întârziat procedurile. Licitațiile au fost lansate prea târziu. Bugetele sunt anuale. Termenele sunt stricte. Fiecare argument are o doză de adevăr. Și totuși, dacă privim mai atent, problema nu este niciodată doar administrativă. Problema este că nu reușim să funcționăm împreună. Exportul nu este un exercițiu de orgoliu individual și nici un sprint de moment. Este o construcție de durată. Necesită consecvență, încredere și asumare colectivă. În schimb, în sectorul nostru apare mereu cineva convins că poate face mai bine singur decât o structură asociativă. Poate că intențiile sunt bune. Poate că energia este reală. Dar reprezentarea unei industrii nu se face individual, pe un SRL, oricât de bine intenționat ar fi demersul. Vinul românesc nu este un produs izolat. Este imaginea unei țări. Iar imaginea nu se negociază de la un an la altul, în funcție de buget sau de orgolii.

În 2017, la Vinexpo Bordeaux, România a lăsat în urmă o factură neplătită și un gust amar. Atunci am spus că a fost un accident, o decizie administrativă neinspirată, o lecție care nu se va mai repeta. Au trecut nouă ani. Suntem în 2026. Ne place să credem că ne-am maturizat. Și totuși, vulnerabilitățile sunt aceleași. Se invocă rigiditatea bugetară, procedurile publice, constrângerile fiscale. Toate sunt reale și cunoscute. Tocmai de aceea ar trebui integrate într-un mecanism stabil, predictibil. Dacă sectorul vitivinicol este considerat strategic, atunci promovarea externă nu poate depinde de improvizație sau de sincronizări fragile între instituții și producători.  Dar nici sectorul nu este lipsit de responsabilitate. Asociațiile nu sunt suficient consolidate, producătorii nu reușesc să formuleze o strategie comună coerentă, iar încrederea reciprocă rămâne limitată. Fiecare trage, uneori, spuza pe turta lui, iar imaginea colectivă rămâne secundară.

La Wine Paris, standul nu este doar un spațiu de expunere. Este o declarație. Este cartea noastră de vizită. Într-o industrie în care percepția valorează enorm, felul în care te prezinți spune dacă ești un partener serios sau o prezență accidentală. Poate că, din punct de vedere fiscal, diferențele de buget nu sunt dramatice. Din punct de vedere al imaginii, însă, ele pot cântări decisiv. Realitatea este incomodă: sectorul vitivinicol românesc este mai mic decât pare și mai vulnerabil decât ne place să recunoaștem. În jurul lui există competiție acerbă, piețe saturate, presiune pe preț și pe poziționare. Fără o strategie comună și fără susținere instituțională coerentă, fiecare producător rămâne singur într-o luptă disproporționată. Statul spune, pe bună dreptate, că are nevoie de propuneri concrete din partea sectorului. Sectorul spune, la fel de justificat, că are nevoie de predictibilitate și sprijin real. Între aceste două așteptări, timpul trece, iar oportunitățile se pierd. Nu este o problemă de vinovat unic. Este o problemă de maturitate colectivă.

Reprezentarea României la un târg precum Wine Paris nu poate fi lăsată la voia întâmplării și nici delegată informal unor inițiative izolate, oricât de bine intenționate. Este nevoie de un cadru clar, de criterii transparente, de un mecanism care să ofere șanse egale și celor mari, și celor mici. Este nevoie de asumare politică, dar și de coeziune internă. Altfel, vom continua să repetăm același scenariu: emoție înainte de târg, tensiune în organizare, justificări după. Iar imaginea vinului românesc va rămâne suspendată între potențial și realitate.

Poate că momentul Wine Paris 2026 nu este un eșec, ci un nou semnal. Un semnal că nu mai putem amâna profesionalizarea reprezentării externe. Că nu mai putem funcționa fragmentat. Că nu mai putem trata imaginea drept un detaliu. Pentru că, în lumea vinului, imaginea este începutul încrederii. Iar încrederea se construiește greu și se pierde ușor. Întrebarea nu mai este cine este vinovat. Întrebarea este dacă vom avea luciditatea să ne așezăm la aceeași masă — producători, asociații, autorități — și să construim, în sfârșit, împreună.

Harari vorbește despre o lume în care decizia se mută tot mai mult din mâna omului către sisteme automate, algoritmi, modele predictive. O lume în care valoarea este măsurată prin eficiență, scalabilitate și control. O lume în care diferențele sunt considerate zgomot, iar uniformitatea devine o virtute. Privind din această perspectivă, vinul – mai ales vinul autentic, legat de loc, climă și oameni – pare aproape o formă de rezistență culturală. Pentru că vinul nu este și nu poate fi un produs perfect standardizat. Nu răspunde complet la comenzi algoritmice. Nu poate fi redus la un set de date. Fiecare recoltă spune o poveste diferită, fiecare sol imprimă o identitate, fiecare producător adaugă o nuanță personală. Iar această imprevizibilitate este exact opusul lumii pe care tehnologia încearcă să o ordoneze. Aici apare, de fapt, miza reală pentru România. Într-o Europă tot mai preocupată de reglementare, control și optimizare, România se află într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, este în urmă din punct de vedere al infrastructurii, al promovării și al organizării pieței. Pe de altă parte, tocmai această întârziere a păstrat ceva extrem de valoros: diversitatea, autenticitatea și o relație încă vie între om, pământ și produs. Problema este că acest avantaj poate fi pierdut foarte ușor dacă încercăm să copiem modele care nu ne aparțin. Dacă ne raportăm la vin exclusiv prin indicatori economici, randamente și volume, riscăm să intrăm într-o competiție pe care nu avem cum să o câștigăm. România nu va putea concura niciodată cu marile țări producătoare prin cantitate sau uniformitate. Dar poate câștiga prin poveste, caracter și identitate.

Aici intervine întrebarea esențială: ce facem, concret, cu această realitate?

Primul pas ar fi să înțelegem că vinul românesc nu trebuie poziționat ca un produs de masă, ci ca un produs cultural. Exact așa cum Franța și Italia au reușit să își transforme regiunile viticole în repere de identitate națională, România are nevoie de o schimbare de discurs. Vinul nu este doar rezultatul unei tehnologii agricole, ci expresia unui teritoriu, a unei istorii și a unei comunități.

În al doilea rând, tehnologia nu trebuie respinsă, ci folosită inteligent. Inteligența artificială, digitalizarea și noile instrumente pot deveni aliați reali dacă sunt folosite pentru a susține autenticitatea, nu pentru a o înlocui. Trasabilitatea, promovarea inteligentă, accesul la piețe internaționale, educarea consumatorului – toate acestea pot fi accelerate prin tehnologie fără a distruge specificul local.

Dar pentru ca acest lucru să funcționeze, este nevoie de o viziune coerentă, nu de soluții fragmentate. România are nevoie de o strategie clară care să trateze vinul ca parte din identitatea sa culturală, nu doar ca produs agricol. O strategie care să susțină micii și mijlocii producători, să încurajeze diferențierea, să pună accent pe poveste și origine, nu doar pe conformitate birocratică. În lipsa unei astfel de viziuni, riscăm exact ceea ce Harari avertizează la nivel global: pierderea controlului asupra propriei identități, cedarea deciziilor către sisteme care nu înțeleg contextul local și transformarea culturii într-un simplu produs standardizat. Poate că adevărata întrebare pe care Davos o ridică nu este despre inteligență artificială, ci despre curaj. Curajul de a nu copia orbește. Curajul de a ne defini propriul drum. Curajul de a înțelege că progresul nu înseamnă uniformizare, ci capacitatea de a integra noul fără a șterge ce ne face unici. Iar în acest context, vinul românesc poate deveni mai mult decât un produs de export. Poate deveni o declarație de identitate într-o lume care riscă să uite ce înseamnă diferența autentică.

În inima orașului, Palazzo Branciforte își deschidea ușile către întâlnirile care aveau să spună povestea Siciliei moderne. Un palat renascentist care respiră încă noblețea austeră a secolelor trecute, transformat astăzi în spațiu cultural, era locul perfect pentru a înțelege o insulă aflată într-un moment de redefinire. Acolo, printre tavane înalte și galerii liniștite, Sicilia se pregătea să povestească altfel despre ea însăși.

Sicilia, între tradiție și schimbare — de la terroir la responsabilitate

Sicilia este astăzi una dintre cele mai mare denumiri reglementate din Italia, un mozaic viticol în care tradiția nu mai este suficientă pentru supraviețuire. Schimbările climatice nu sunt un concept abstract aici — sunt realitate: temperaturi mai ridicate, secete persistente, veri care ard, presiune asupra solurilor, presiune asupra oamenilor.

DOC Sicilia a ales să răspundă nu prin nostalgie, ci prin strategie. Și strategia are un nume: SOStain — fundația siciliană care își propune o transformare completă: de la agricultură integrată sau organică, la reducerea consumului de apă, de energie, la protecția solurilor, la trasabilitate totală și repunerea biodiversității în centrul poveștii.

După simpozion, la un pahar de vin, Antonio Rallo — președintele Consorțiului și proprietarul Donnafugata — mi-a explicat cu o naturalețe dezarmantă că SOStain nu e un concept de marketing, ci manualul de supraviețuire al Siciliei. În felul în care vorbea despre sol, apă și viță se simțea responsabilitatea unui om care știe că viitorul vinului începe cu gesturi mici, repetate ani la rând. Era limpede că pentru ei sustenabilitatea nu e un trend, ci o linie de viață. Aici vine surpriza: Sicilia nu vrea doar să rămână relevantă. Vrea să devină un model de sustenabilitate globală, în ciuda provocărilor.

Coloanele templului sicilian: Lucido, Grillo, Nero d’Avola

Primul masterclass a fost despre fundații, despre ce definește Sicilia la bază. Cele trei soiuri discutate – Catarratto (Lucido), Grillo și Nero d’Avola – sunt ca niște capitole esențiale din manualul identității siciliene, dar privite cu ochi moderni.

Catarratto / Lucido

Considerat mult timp un soi de volum, aici a apărut ca o mică revelație. Lucido-ul de altitudine are o prospețime care nu te duce cu gândul la sud, ci la aer rece, la dimineți limpezi. Note de grapefruit roz, mere verzi și piersici albe, apoi o salinitate fină care amintește de influența marină. În unele interpretări – mai ales cele maturate pe drojdii fine – capătă un plus de textură, ca o eleganță stinsă care nu are nevoie să se arate ostentativ. Un soi subestimat, dar cu un potențial imens.

Grillo

Dacă Lucido e tradiția, Grillo este libertatea. Un soi cameleon, capabil să fie, după zonă și vinificație, de la exotic și cald la marin și mineral. Uneori aduce mango și papaya, alteori flori albe și citrice vibrante. În vinurile degustate, Grillo a oscilat între linii verticale, citrice, și expresii bogate, aproape tropicale. Un soi extrem de versatil, perfect adaptat vremurilor noi.

Nero d’Avola

Regele recunoscut al roșiilor siciliene. Cel degustat în masterclass îmbina parfum de mure, vișine și condimente, dar rămânea surprinzător de proaspăt, cu taninuri fine și o textură moale, plină. Nero d’Avola nu mai este vinul robust și greu de altădată — este un roșu modern, rafinat, care poate urca în altitudine fără să-și piardă identitatea.

Comorile ascunse: Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone

Al doilea masterclass a fost ca un capitol secund al aceleiași povești, dar mai poetic, mai fragil, mai exotic. Un fel de adâncire în diversitatea nebănuită a insulei.

Inzolia

Elegantă, calmă, discretă. În pahar pare simplă, dar gustul dezvăluie note de citrice, migdale, mango și o tentă fină de ierburi. Un soi solar, dar nu exuberant, ci bine echilibrat.

Zibibbo (Muscat de Alexandria)

Parfumul verii eterne. Arome de piersică albă, iasomie, ananas, dar cu un gust sec, tăios, curat. A fost vinul care a stârnit cele mai multe zâmbete — greu să rămâi impasibil în fața unui Zibibbo bine făcut.

Frappato

Jucăuș, rubiniu, floral. Arome de fragi, zmeură, violete. Taninuri aproape inexistente. Frappato e vinul care te face să uiți că ești la un masterclass și nu la o terasă într-o seară caldă. Se bea răcit, se bea repede, se bea cu chef.

Perricone

Un soi întors din uitare, cu taninuri ferme, ierburi aromatice, piper roz și fructe negre. A fost vinul care a adus seriozitate în sesiune, un fel de amintire că Sicilia nu e doar plăcere, e și profunzime.

Sicilia de mâine se naște azi

Cele două masterclass-uri au fost mai mult decât degustări. Au fost o lecție despre adaptare, despre identitate și despre schimbare. Acolo, în sălile răcoroase ale Palazzo Branciforte, am înțeles de ce Sicilia nu este doar o insulă a trecutului, ci o insulă a viitorului. Vinurile siciliene nu mai sunt „vinuri de soare”. Sunt vinuri de altitudine, viziune și responsabilitate. Lucido devine un alb de mineralitate pură. Grillo se transformă în superstarul modern al insulei. Nero d’Avola devine eleganță, nu doar forță. Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone — fiecare își găsește locul într-o Sicilie în schimbare. Iar în spatele tuturor acestor vinuri se află o filosofie comună:
sustenabilitatea nu e un trend; e singura cale.

Când am ieșit din palat, lumina de noiembrie încă mai stătea peste oraș, iar în aer rămăsese aroma vinurilor proaspăt degustate. Și mi-am dat seama că poate aici e farmecul Siciliei: e o insulă care nu trăiește în trecutul ei glorios, ci în prezentul pe care îl construiește, un prezent mai curajos decât multe regiuni viticole ale lumii. Sicilia nu se reinventează. Sicilia evoluează și te invită, discret, să fii martor la asta.

Berlinul are mereu ceva aparte care te atrage și te face să revii. Este un oraș plin de viață, unde, pe lângă istorie și artă, găsești și unul dintre cele mai importante concursuri internaționale de vinuri: Berliner Wine Trophy, desfășurat de două ori pe an. Prima mea participare a fost în 2014, iar de atunci am evoluat, am învățat și m-am perfecționat până am ajuns să fiu team leader (panel chair), coordonând o comisie de degustare.

Concursul în sine presupune patru zile de degustări intense, fiecare structurată în mai multe serii de vinuri. Seriile au întotdeauna un element comun: pot proveni din aceeași țară, pot fi același soi sau soiuri înrudite, dar din regiuni diferite. Astfel, îți formezi rapid o imagine despre tipicitatea unui an de recoltă sau despre tendințele de evoluție ale vinurilor.

Un exemplu relevant: toate vinurile roșii din 2024 s-au prezentat fructuoase, fără adaos de lemn sau maturare la baric – prietenoase, suculente, ușor de asociat, dar cu personalitate.

Seriile de Cuvée, fie albe, fie roșii, rămân mereu o provocare. Țara de proveniență nu este ușor de ghicit, iar aceasta este partea incitantă. Într-o altă serie, dedicată Chardonnay-ului, am pariat pe estul Europei și am avut dreptate: vinurile proveneau din Ungaria.

Italia rămâne o certitudine. Este țara pe care te poți baza pentru diversitate și calitate. Am „călătorit” prin vinurile sale: din Sicilia cu Catarratto, în Piemonte cu Arneis, prin Friuli, Veneto, Soave, Marche și Toscana cu Trebbiano (Turbiano), Ribolla Gialla, Garganega și Verdicchio, apoi din nou în Sicilia cu Carricante. Toate au arătat prospețime, note florale și fructate, vioiciune – exact ceea ce îți dorești într-o zi călduroasă de vară.

Un moment aparte a fost seria dedicată soiului Cortese, un regal de Gavi, vin ideal de savurat la malul mării. Tot dintre vinurile albe, trebuie menționată seria de Pinot Gris (Grauburgunder), de origine germană – o revelație prin personalitatea și structura lui, deși este considerat un soi neutru. Poate părea rustic în primul an, dar evoluează minunat și atinge perfecțiunea după 3-4 ani. Nici nu ne-am zgârcit la medalii de aur.

La categoria vinurilor roșii, trendurile globale s-au confirmat: vinuri cu arome intense de fructe, fără lemn, elegante și ușor de băut. Personal, este un stil pe care îl prefer. Cel mai spectaculos a fost Tempranillo-ul din 2024 și 2023, uneori în cupaj cu Graciano sau Garnacha. Italia și Spania au fost vedetele concursului.

Am avut și surprize: vinurile roșii din Cipru, explicate de colegul nostru cipriot. Din soiuri autohtone precum Yiannoudi, Ofthalmo sau Maratheftiko (recolte 2018–2022), au impresionat prin arome de fructe negre, ierburi aromate și condimente.

Participarea la Berliner Wine Trophy este, de fiecare dată, o experiență valoroasă – nu doar prin vinurile degustate, ci și prin oamenii întâlniți și prin confirmarea tendințelor internaționale. A fost o adevărată plăcere să lucrez alături de colegii mei din comisie, a căror profesionalism, atenție la detalii și spirit de colaborare au făcut ca fiecare degustare să fie riguroasă și totodată plăcută. Mulțumesc și organizatorilor, care au creat condițiile perfecte pentru evaluare și un mediu prietenos pentru toți participanții. Experiența a reconfirmat că succesul unui concurs de vinuri se bazează pe o echipă dedicată și pe oameni pasionați. Concursul rămâne o referință pentru lumea vinului, iar ediția din 2025 nu a făcut excepție.

Prin această degustare am putut analiza în profunzime Feteasca Neagră produsă de Crama Lacerta – un vin cu personalitate distinctă și o constanță remarcabilă. A fost mai mult decât o cercetare tehnică – a fost o redescoperire, o confirmare a faptului că acest soi, atunci când e înțeles și respectat, poate spune povești de o frumusețe rară. Și că Dealu Mare, cu toate nuanțele lui de sol, de lumină, de timp, rămâne locul în care Feteasca Neagră își găsește adevărata voce.

Deși cultivată în mai multe regiuni viticole din România, este în Dealu Mare unde acest soi autohton capătă cu adevărat forță, echilibru și profunzime. Solurile brun-roșcate, bogate în oxizi de fier, microclimatul cu influențe submediteraneene, amplitudinea termică din perioada de maturare – toate aceste elemente contribuie la profilul unui vin care vorbește coerent, fără artificii, despre locul din care provine.

Vinul produs din acest soi la Lacerta este rezultatul unei vinificații moderne, care pune accent pe delicatețea intervenției tehnologice. Fermentația are loc în vase care permit controlul  temperaturii, iar mustuiala curge gravitațional, evitând stresul mecanic. Selecția atentă a baricurilor – exclusiv din stejar românesc – adaugă profunzime fără să încarce. În funcție de caracteristicile anului, sunt alese baricuri aflate la prima, a doua sau a treia utilizare, astfel încât lemnul să acompanieze vinul cu finețe, nu să-l domine. Lemnul nu acoperă, ci susține. Lasă loc fructului, structurii și detaliului. Adaugă discreție, profunzime și un ritm lent de evoluție, care transformă taninurile crude în catifea, iar aromele primare în nuanțe terțiare, aproape meditative.

În cadrul studiului realizat am avut privilegiul să analizez în detaliu zece recolte succesive de Fetească Neagră de la Lacerta, din perioada 2011–2022. A fost un exercițiu de răbdare, de curiozitate și de admirație. Fiecare an a venit cu altă lumină, altă temperatură, alt regim de precipitații – și toate aceste variabile și-au pus amprenta asupra vinului. În 2012, de exemplu, seceta prelungită a condus la o concentrație aromatică ieșită din comun – prune, coacăze, mure, dar și o mineralitate vibrantă, ca un ecou al solului. În 2016, echilibrul a fost cuvântul-cheie: vinul a îmbinat armonios aciditatea proaspătă cu taninuri suple, iar aromele au evoluat de la fructe roșii către note de condimente dulci, lemn dulce și ciocolată neagră. Iar 2022, cu o climă favorabilă, a dat un vin care îmbină prospețimea cu o structură solidă, pregătită pentru o maturare lungă.

Nu toți anii au fost blânzi. 2014 a început cu o primăvară rece și umedă, iar 2020 a fost un an al extremelor – secetă, apoi ploi torențiale. Dar chiar și în acești ani dificili, vinul a reușit să spună ceva relevant, să își păstreze identitatea. Feteasca Neagră nu este un soi ușor – nici în vie, nici în cramă. Este sensibil la condițiile meteorologice, are o evoluție capricioasă, iar maturarea fenolică nu este garantată. Dar, tocmai de aceea, când reușește să atingă expresia maximă, rezultatul este impresionant.

Din punct de vedere organoleptic, vinurile din Fetească Neagră produse la Lacerta se disting printr-o culoare intensă, roșu rubiniu profund în tinerețe, care evoluează spre tonuri cărămizii odată cu maturarea. Aromele primare – fructe negre bine coapte, prune, mure, coacăze – sunt susținute de note de condimente, piele, cafea și uneori ciocolată amăruie. Gustul este amplu, catifelat, echilibrat, cu o aciditate bine integrată și taninuri moi, dar persistente. Este un vin care te învăluie, dar nu obosește, care lasă în urmă o amintire aromatică lungă, de eleganță fără exces.

Nu întâmplător fiecare an de recoltă reușește să păstreze echilibrul între specificul climatic și amprenta stilistică a cramei. În spatele acestei coerențe stă Mihai Baniță, oenologul-șef al cramei Lacerta, prezent încă de la înființare. Cu o pregătire solidă și o înțelegere profundă a soiurilor autohtone, Mihai a conturat de la început direcția stilistică a vinurilor Lacerta. Discret, riguros și atent la detalii, el reușește să îmbine precizia tehnică cu respectul pentru terroir, oferind an de an vinuri care vorbesc clar despre locul din care provin, dar și despre echilibrul dintre tradiție și modernitate.

În asociere culinară, acest vin cere preparate cu consistență, dar nu neapărat greoaie. Rața cu sos de vișine, tocănițele cu sos brun, brânzeturile maturate sau deserturile cu fructe uscate și scorțișoară potențează complexitatea vinului și îi oferă spațiu să se exprime. Dar poate că cel mai potrivit moment pentru o Fetească Neagră de la Lacerta rămâne o seară tihnită, cu oameni care știu să asculte, nu doar să bea.

Ceea ce rămâne după un pahar – sau o sticlă – de Fetească Neagră de la Lacerta nu este doar satisfacția unui vin bine făcut. E mai mult: e întâlnirea cu o parte autentică a României viticole, cu un loc care știe să ofere și cu un soi care, când i se dă timp și grijă, poate atinge adevărata excelență.

Asta ne transmit organizatorii și după mult dezbătuta participare a României din toate mediile, cred că APEV ar trebui să-și facă planurile de pe acum pentru târgurile la care participă. Este clar că cei de la ProWein nu o duc prea bine și se simt amenințați de apariția unui alt târg concurect, fiindcă ne transmit clar ”ProWein se află în prezent într-un proces extensiv de revitalizare. Ca parte a acestuia, principalul târg de specialitate și-a schimbat înfățișarea. Noua imagine a fost deja prezentată la ProWein 2024, unde a atras multă atenție: schema de culori este mai intensă, mișcarea energică simbolizează dinamismul, iar fontul ușor curbat subliniază pasiunea din industrie. Sloganul “Descoperă Gustul de Mâine” emite optimism și este menit să motiveze industria să privească pozitiv către viitor în aceste vremuri pline de provocari.” Și asta nu e tot! Mai sunt diverse măsuri pe care aceștia le vor lua dintre care cea mai interesantă mi se pare discuția cu industria hotelieră sau cu partea logistică. Probabil pentru anul viitor se gândesc să deschidă destinații aeriente pentru alte companii decât Lufthansa, fiindcă o scădere a numărului de expozanți de la 7000 în 2020 la 5400 în 2023 este semnificativă. Apreciem eforturile care fac fiindcă mai sunt și alții care se întreabă unde să participe anul viitor:  https://www.the-buyer.net/insight/prowein-vs-wine-paris-what-buyers-and-suppliers-are-looking-for

”Campania de atragere a vizitatorilor pentru viitorul ProWein, ce se va avea loc din 16 până în 18 martie 2025, este deja în plină desfășurare, cu un accent sporit pe piețele din SUA, Asia, Benelux și Scandinavia. După sondaje extinse, a fost identificat potențial de vânzare și au fost elaborate măsuri pentru o abordare țintită.” Un alt lucru bun fiidcă au delimitat clar cui se vor adresa, dar asta nu însemnă implicit că vor veni la noi în stand. Mult mai important de bugetat pentru producătorii români sunt contractele de PR cu firme specializate din piețe țintă.

Însă din păcate tendințele mondiale de consum sunt clare. Spirtoasele câștigă piața și sunt în trend ascendent fiindcă iată: ”Zona mare dedicată băuturilor spirtoase a fost restructurată. A primit denumirea potrivită de ProSpirits, iar conceptul său a fost extins pentru a include un bar și un forum.”, o copie după Wine Paris. ”Noul format ProSpirits a fost foarte bine primit, dovedindu-se un real punct de atracție pentru mulți vizitatori de specialitate la ProWein.”

”Programul de susținere al ProWein 2024 a fost, de asemenea, extins tematic și va fi dezvoltat în continuare în viitor. În plus față de masterclass-uri și degustări, s-a pus un accent sporit și pe teme de afaceri precum inteligența artificială și sustenabilitatea, care au întâmpinat un interes deosebit. Oferte noi precum Concept Store și Podcast Studio au avut, de asemenea, o premieră de succes la ProWein 2024 și sunt și ele pe cale să aibă un loc permanent la ProWein în viitor.” De aici înțeleg că ar trebui să ne adresăm vizitatorilor nu doar cu prezența în stand, dar cu mai multe masterclass-uri, să fim prezenți în magazin și să colaborăm mai bine cu organizatorii târgului. Știu că fiecare dintre producători are alte probleme, însă dacă tot ne dorim să evoluăm atunci trebuie să începem în Aprilie.

Sursa foto: Facebook