O sâmbătă de detașare completă. Ieri. În ultima vreme îmi place tot mai mult ideea de a dispărea puțin dintre oameni ca să mă adun după o săptămână și înaintea alteia noi.

Astăzi am sărbătorit 160 de ani de la fondarea Casei Regale a statului român modern, la Palatul Elisabeta, la invitația Irinei. Prima mea participare la un astfel de eveniment și, evident, primul meu moment real de panică provocat de un dress code.

Pe invitație scria clar:
Doamnele, ținută de după-amiază și pălărie

Problema era că toate pălăriile mele sunt de iarnă, iar singura de vară nu funcționa deloc cu ținuta pe care o aveam în minte. Așa că am ajuns la atelierul Corinei și am plecat de acolo cu o pălărie spectaculoasă. Genul de obiect complet inutil pentru viața reală și absolut esențial pentru suflet.

Ar merge perfect la Ascot. Doar că este neagră și probabil ușor prea dramatică pentru o recepție regală de mai.

Am purtat rochia în care m-am căsătorit a doua oară și niște pantofi asortați cu florile de pe ea. Perfection was not exactly achieved, dar am învățat că o mare parte din eleganță vine din cât de împăcat ești cu tine însuți.

Lume multă. Fanfară. Corturi cu mâncare și băutură. Vinuri mai ales din Republica Moldova și un singur producător român — Domeniul Coroanei Segarcea.

Dress code-ul fusese explicat foarte clar și totuși interpretările au fost creative. Foarte multe pălării improvizate, lipite strategic de câte o cordeluță. Mult prea mulți ochelari de soare. Rochii elegante combinate cu RayBan Aviator. Bărbați prinși în costume prea strâmte, cu nasturi care păreau la un pas de libertate.

Dar am văzut și oameni impecabili. Ținute colorate, bine construite, cu acel tip rar de eleganță care nu cere atenție și tocmai de aceea o primește.

Mi-au plăcut în mod special cuplurile care se asortaseră discret. Restul părea o frescă foarte sinceră a societății românești: profesori, rectori, servicii, politicieni, societate civilă și oameni care probabil aflaseră de eveniment cu două ore înainte.

Am plecat mai devreme. Suficient protocol pentru o zi.

Ne-am oprit la ProWine lângă stadion pentru un pahar de cava și analiza post-eveniment împreună cu Irina și Oana. Dinamo avea meci și zona era plină de jandarmi, dar am reușit să ne strecurăm până la bar, ceea ce consider o victorie personală.

Ajunsă acasă, mi-am tăiat slănină cu ceapă și am deschis un Riesling Vinca 2020 de la Villa Vinea.

Asocierea perfectă după o după-amiază regală.

Mi-a venit ideea jurnalului ăstuia mergând spre yoga, pe traseul meu aproape zilnic de pe Calea Victoriei. Uneori oamenii mă enervează, dar multitudinea de exemple umane e prea fascinantă ca să aleg alt drum.

Poate interpretez greșit jumătate din ce văd. Dar mersul pe Calea Victoriei fără să inventezi povești despre oameni ar fi aproape imposibil.

 Vineri seara trotuarele devin un experiment social. Terasele ocupă aproape tot spațiul și drumul ajunge să semene cu o cârciumă foarte lungă prin care trebuie să faci slalom printre mese, oameni și grupuri care merg compact și se opresc brusc fără niciun motiv.

 În fața mea, un cuplu foarte tânăr. Ea ținea în aceeași mână poșeta și degetul lui mic. Doar atât. Nu mi-am dat seama dacă el refuza elegant să ofere mai mult de un deget sau dacă devenise pur și simplu un accesoriu asortat cu geanta. Un fel de versiune romantică pentru „îi dai un deget și îți ia toată mâna”.

 Pentru mine mersul pe Calea Victoriei în weekend e o provocare reală. Eu merg repede. Conceptul de plimbare îmi este complet străin. Mă deplasez ca cineva care are mereu ceva mai bun de făcut decât să existe pe stradă.

 În jur se vorbeau toate limbile posibile. Americani, francezi, evrei — ultimii mereu în zona Radissonului și a cazinoului. În mod inexplicabil, am observat că au reapărut balerinii. Asta înseamnă că trebuie să-mi caut și eu perechea abandonată prin dulap de vreo 20 de ani.

 Mă uit în vitrina de la Max Mara și îmi imaginez ce-aș cumpăra dacă aș câștiga la loto. Genul de exercițiu financiar complet inutil, dar surprinzător de relaxant.

 La Cercul Militar fac dreapta pe Regina Elisabeta și aici începe alt sport urban: bicicliștii care claxonează nervos printre pietoni, deși trotuarul e deja prea mic pentru toată lumea.

 Orașul era plin și animat. Fetele păreau trase la indigo: păr lung, buze umflate, aceeași expresie tensionată de parcă viitorul lor depinde integral de ce se întâmplă în seara asta.

 Îmi amintesc perfect sentimentul. După care îmi amintesc și că viața a continuat după fiecare “seară importantă”, indiferent cât de dramatic păreau lucrurile atunci.

 La Mayfair 39 era coadă. Nu știu dacă pentru clătite sau pentru iluzia unei vieți londoneze. Categoria principală: 16 până la 30 de ani și mult entuziasm.

 Mai încolo, la Gelateria Romana, aceeași agitație. Cozi, zumzet, oameni fericiți cu înghețată. Pentru câteva secunde mi-am amintit de înghețata de bere mâncată acum ani la târgul din Nürnberg.

 După tot slalomul urban, am ajuns acasă.

 La un Pinot Noir. My precious.

Rosé-ul rămâne, fără îndoială, cel mai fotogenic vin. Dar dincolo de estetica lui „instagramabilă”, este poate cel mai seducător prin versatilitate: delicatețea și finețea unui vin alb, dublate de o structură subtilă, uneori surprinzător de atletică, care amintește de vinurile roșii. Este acel echilibru perfect între lejeritate și caracter.

Primăvara abia se instalează. Aerul încă păstrează o răcoare timidă, dar lumina devine din ce în ce mai caldă, zilele mai lungi, iar gândul fuge instinctiv către primul pahar de rosé savurat în soare. Este mai mult decât un vin — este o stare.

Calabria. Între mare, lumină și vin

După patru ani, am redescoperit Calabria — de această dată pe malul Mării Ionice, în apropiere de Cirò. Sudul Italiei are acel dar rar de a te face să te simți imediat „acasă”, chiar și atunci când ești departe. Doar nuanțele hipnotice ale Mediteranei îți reamintesc că ești, de fapt, într-un alt colț de lume.

Trei zile de concurs. Trei zile de concentrare, rafinament și descoperire.

Peste 55 de degustători internaționali, din 20 de țări, au evaluat în orb peste 1.100 de vinuri rosé din 30 de țări. O radiografie autentică a tendințelor globale și a diversității stilistice.

Pentru mine, ediția aceasta a venit și cu o premieră: rolul de președinte de comisie. O onoare și o responsabilitate pe care am trăit-o cu bucurie și respect. Alături de buyeri, jurnaliști și profesioniști din industrie, am format o echipă echilibrată, în care fiecare perspectivă a contat.

Stiluri, identitate și terroir

Unul dintre cele mai fascinante aspecte în astfel de degustări este momentul în care începi să „recunoști” vinul — țara, uneori chiar regiunea.

Franța rămâne etalonul incontestabil. Rosé-uri cu culoare delicată, aproape diafană, dar cu o eleganță și o structură impecabile. Provence-ul este, fără echivoc, reperul absolut. Languedoc, Bordeaux sau Corsica vin aproape, dar cu o ușoară notă de rusticitate în comparație cu rafinamentul emblematic al Provence-ului.

Italia a impresionat puternic anul acesta, în special Abruzzo, cu două Mari Medalii de Aur. Unul dintre vinuri — Talmonti Rosé 2025 — a fost, fără exagerare, una dintre revelațiile competiției.

Și poate că ceea ce face această experiență și mai specială este faptul că două dintre revelațiile oficiale ale concursului au fost jurizate chiar în cadrul comisiei mele.

A doua revelație vine din România — Issa Pinot Noir Rosé 2025 — un vin care confirmă direcția clară în care se îndreaptă rosé-ul românesc și potențialul său pe scena internațională.

Am avut, de altfel, o serie consistentă de rosé-uri românești foarte bine realizate, atât în secțiunile dedicate, cât și în serii mixte, ceea ce mi-a confirmat încă o dată diversitatea stilistică a producătorilor noștri.

În total, România a înscris 51 de probe și a obținut 17 medalii — o rată de succes de 33%.
Rezultatul? O Mare Medalie de Aur, 6 medalii de aur și 10 medalii de argint.

Este mai mult decât un scor. Este o validare. O prezență care nu mai poate fi ignorată.

Rosé-ul, între tendință și emoție

Este adevărat: rosé-ul nu mai este în același val de consum ca înainte de pandemie. Dar își păstrează farmecul. Și, mai ales, relevanța.

Pentru că rosé-ul nu este doar despre trend. Este despre moment. Despre lumină. Despre atmosferă. Despre acea senzație subtilă că vara începe puțin mai devreme, într-un pahar.

Iar competiții precum Concours Mondial de Bruxelles nu sunt doar despre medalii sau clasamente, ci despre direcții. Despre cum se schimbă gusturile, despre cum se conturează identități și despre cine are curajul să iasă din tipare.

Pentru mine, rosé-ul rămâne începutul fiecărui sezon.
Și, de fiecare dată, o promisiune.

Din 2014, de la prima mea participare, acest concurs a fost pentru mine definiția consecvenței. Aproape ritualic, an de an, ne reîntâlneam în același loc: hotelul de la Borsigturm, aproape de lacul Tegel, într-un Berlin care părea mai degrabă provincie – liniștit, calm, departe de agitația orașului. Era mai mult decât o locație. Era un spațiu familiar, o rutină, o familie. Familia a rămas. Dar în 2026, pentru prima dată, decorul s-a schimbat.

Mutarea în Alexanderplatz a venit ca o mică zdruncinare a acestei tradiții. Dintr-o zonă aproape contemplativă, ne-am trezit în inima orașului, la câțiva pași de tot ce înseamnă Berlin turistic. Un hotel mai mare, o sală de concurs generoasă, mai multă energie, mai multă mișcare. Ne-am regăsit cu toții acolo, dar în prima seară ne-a lipsit instinctul locurilor știute. A fost nevoie de puțin timp pentru a ne recalibra și a ne regăsi ritmul – inclusiv pentru unul dintre cele mai frumoase ritualuri ale serilor: degustarea vinurilor aduse de fiecare de acasă, împărtășite între colegi, prieteni și, de fapt, această familie extinsă care sunt jurații BWT. Apoi au început cele patru zile de concurs.

Și anul acesta am fost în rolul de team leader al unui panel – o responsabilitate cu care sunt deja familiarizată, dar care vine, de fiecare dată, cu atenție și rigoare în plus. Dincolo de partea organizatorică – verificarea probelor, corelarea sticlelor, asigurarea că fiecare vin este evaluat complet – rolul te obligă la un exercițiu constant de obiectivitate. La Berliner Wine Trophy nu judecăm preferințe, ci calitate. Nu contează dacă îți place sau nu un stil – un vin corect, echilibrat, fără defecte trebuie punctat ca atare. Chiar și atunci când nu e „pe gustul tău”.

Iar vinurile din acest an au făcut lucrurile ușoare. Calitatea a fost remarcabilă – cred că nu am mai întâlnit atât de puține defecte într-o ediție. În fiecare zi, cele aproximativ 50 de vinuri ne-au purtat prin toată Europa și nu numai, într-o călătorie intensă, împărtășită cu colegii din panel.

Am fost și norocoasă. În cele patru zile, am acordat 7 Mari Medalii de Aur – vinuri cu peste 93 de puncte, acele vinuri care chiar te opresc din degustare și te fac să revii la pahar. Un Spätburgunder german, un cupaj elegant de Grauburgunder cu Weissburgunder, o șampanie din 2019, două Malbec-uri din Argentina (2023 și 2017), un cupaj chilian Cabernet–Carmenère și un Touriga Nacional portughez din 2019. Interesant este că niciunul nu a fost dulce sau fortifiat – acele stiluri care, de regulă, impresionează rapid. Toate au fost vinuri seci, complexe, cu identitate și o legătură clară cu originea lor.

Un capitol aparte l-au reprezentat vinurile românești – albe, seci. Din 17 probe, una a fost returnată din cauza unui defect de dop și înlocuită cu o a doua sticlă, care însă a fost evaluată de o altă comisie. Restul au performat remarcabil: 3 medalii de argint, iar toate celelalte – aur. Feteștile au atras atenția prin expresivitate și echilibru, iar o Tămâioasă românească s-a apropiat periculos de mult de o Mare Medalie de Aur. Recunosc, am fost atentă să nu par părtinitoare, însă colegii mei au fost chiar mai generoși în evaluare. Un semnal clar că soiurile noastre autohtone merită nu doar apreciere, ci și o strategie coerentă de promovare.

La nivel general, s-a simțit că 2024 nu a fost un an ușor pentru Europa. Efectele schimbărilor climatice sunt din ce în ce mai evidente: vinuri corecte, recognoscibile, dar uneori cu o expresie aromatică mai reținută. În schimb, 2025 promite deja mai multă prospețime și vinuri mai prietenoase. Un alt detaliu interesant: mai puține rosé-uri decât în alți ani, semn că trendul începe să se tempereze, dar o prezență puternică de Pinot Noir, sub toate formele lui. Lumea pare să se întoarcă spre roșii mai lejere, fructate, cu intervenții minime de lemn.

Dincolo de concurs, experiența a fost completată de un mic bonus: vremea. Temperaturile ridicate ne-au permis să inaugurăm ediția cu o bere pe terasă, chiar lângă hotel – un avantaj clar al noii locații. Iar surpriza a venit într-o seară de marți, când, fără așteptări, am descoperit muzică live și am avut parte de una dintre cele mai memorabile seri ale acestei ediții.

Pentru că, până la urmă, Berliner Wine Trophy nu înseamnă doar vin. Înseamnă oameni, întâlniri, povești și acel sentiment rar că, indiferent unde se mută, familia rămâne aceeași. Iar uneori, schimbarea nu face decât să confirme exact asta.

De fiecare dată când lucrurile nu ies cum ar trebui, începe căutarea vinovatului. Producătorii nu s-au mobilizat la timp. Autoritățile au întârziat procedurile. Licitațiile au fost lansate prea târziu. Bugetele sunt anuale. Termenele sunt stricte. Fiecare argument are o doză de adevăr. Și totuși, dacă privim mai atent, problema nu este niciodată doar administrativă. Problema este că nu reușim să funcționăm împreună. Exportul nu este un exercițiu de orgoliu individual și nici un sprint de moment. Este o construcție de durată. Necesită consecvență, încredere și asumare colectivă. În schimb, în sectorul nostru apare mereu cineva convins că poate face mai bine singur decât o structură asociativă. Poate că intențiile sunt bune. Poate că energia este reală. Dar reprezentarea unei industrii nu se face individual, pe un SRL, oricât de bine intenționat ar fi demersul. Vinul românesc nu este un produs izolat. Este imaginea unei țări. Iar imaginea nu se negociază de la un an la altul, în funcție de buget sau de orgolii.

În 2017, la Vinexpo Bordeaux, România a lăsat în urmă o factură neplătită și un gust amar. Atunci am spus că a fost un accident, o decizie administrativă neinspirată, o lecție care nu se va mai repeta. Au trecut nouă ani. Suntem în 2026. Ne place să credem că ne-am maturizat. Și totuși, vulnerabilitățile sunt aceleași. Se invocă rigiditatea bugetară, procedurile publice, constrângerile fiscale. Toate sunt reale și cunoscute. Tocmai de aceea ar trebui integrate într-un mecanism stabil, predictibil. Dacă sectorul vitivinicol este considerat strategic, atunci promovarea externă nu poate depinde de improvizație sau de sincronizări fragile între instituții și producători.  Dar nici sectorul nu este lipsit de responsabilitate. Asociațiile nu sunt suficient consolidate, producătorii nu reușesc să formuleze o strategie comună coerentă, iar încrederea reciprocă rămâne limitată. Fiecare trage, uneori, spuza pe turta lui, iar imaginea colectivă rămâne secundară.

La Wine Paris, standul nu este doar un spațiu de expunere. Este o declarație. Este cartea noastră de vizită. Într-o industrie în care percepția valorează enorm, felul în care te prezinți spune dacă ești un partener serios sau o prezență accidentală. Poate că, din punct de vedere fiscal, diferențele de buget nu sunt dramatice. Din punct de vedere al imaginii, însă, ele pot cântări decisiv. Realitatea este incomodă: sectorul vitivinicol românesc este mai mic decât pare și mai vulnerabil decât ne place să recunoaștem. În jurul lui există competiție acerbă, piețe saturate, presiune pe preț și pe poziționare. Fără o strategie comună și fără susținere instituțională coerentă, fiecare producător rămâne singur într-o luptă disproporționată. Statul spune, pe bună dreptate, că are nevoie de propuneri concrete din partea sectorului. Sectorul spune, la fel de justificat, că are nevoie de predictibilitate și sprijin real. Între aceste două așteptări, timpul trece, iar oportunitățile se pierd. Nu este o problemă de vinovat unic. Este o problemă de maturitate colectivă.

Reprezentarea României la un târg precum Wine Paris nu poate fi lăsată la voia întâmplării și nici delegată informal unor inițiative izolate, oricât de bine intenționate. Este nevoie de un cadru clar, de criterii transparente, de un mecanism care să ofere șanse egale și celor mari, și celor mici. Este nevoie de asumare politică, dar și de coeziune internă. Altfel, vom continua să repetăm același scenariu: emoție înainte de târg, tensiune în organizare, justificări după. Iar imaginea vinului românesc va rămâne suspendată între potențial și realitate.

Poate că momentul Wine Paris 2026 nu este un eșec, ci un nou semnal. Un semnal că nu mai putem amâna profesionalizarea reprezentării externe. Că nu mai putem funcționa fragmentat. Că nu mai putem trata imaginea drept un detaliu. Pentru că, în lumea vinului, imaginea este începutul încrederii. Iar încrederea se construiește greu și se pierde ușor. Întrebarea nu mai este cine este vinovat. Întrebarea este dacă vom avea luciditatea să ne așezăm la aceeași masă — producători, asociații, autorități — și să construim, în sfârșit, împreună.

Chris Howard  vorbește despre această diferență cu o claritate care te obligă să te oprești. Între a gândi despre vin și a gândi cu vinul există o distanță subtilă, dar esențială. În primul caz, vinul devine obiect. În al doilea, devine experiență. Un pretext pentru a fi mai atent la ce simți, la ce percepi, la ce se întâmplă în tine. („Rethinking wine means shifting from thinking about wine to thinking with wine.”)

Poate de aceea discuția despre vin nu mai poate fi separată de felul în care trăim și consumăm, mai ales într-un context în care cifrele spun o poveste, iar realitatea din pahar spune uneori alta.

România produce, statistic, aproximativ patru milioane de hectolitri de vin. Sună impresionant. Dar dacă privim mai atent, vedem că vinul certificat care ajunge efectiv pe piață, conform datelor ONVPV, este sub un milion de hectolitri anual. Diferența dintre aceste două cifre spune mult despre fragmentarea pieței, despre autoconsum, despre vinul care nu intră niciodată în circuitul comercial și despre cât de mică este, de fapt, partea vizibilă a industriei.

În același timp, rafturile se umplu de vinuri din import. Italia, Franța și Spania sunt principalele surse, la care se adaugă tot mai vizibil Republica Moldova. Vinuri corecte, constante, uneori surprinzător de ieftine. Vinuri care nu cer prea mult efort din partea consumatorului și nici prea multă implicare emoțională. Le iei, le bei, mergi mai departe.

În acest context, vinul românesc se află într-o poziție delicată. Nu mai poate concura doar prin preț, dar nici nu și-a construit încă pe deplin un discurs coerent despre identitate, sens și diferență. Iar consumatorul, prins între promoții și recomandări rapide, ajunge să aleagă adesea din reflex, nu din convingere. Poate că adevărata problemă nu este lipsa de calitate. Ci lipsa de atenție.

Pentru că vinul cere timp. Cere liniște. Cere disponibilitatea de a observa nu doar ce e în pahar, ci și ce se întâmplă în tine în timp ce îl bei. Ce îți atrage atenția. Ce te emoționează. Ce îți scapă. Ce îți vine să judeci prea repede.

Poate că exact din acest punct se naște ideea de Un vin pe zi: din dorința de a încetini și de a fi mai conștienți în relația noastră cu vinul. Nu ca un gest automat, nu ca o bifă zilnică, ci ca un moment de atenție reală. Un pahar care nu cere grabă, ci prezență. Care nu vine cu răspunsuri, ci cu întrebări.  Pentru că atunci când începi să bei vin în felul acesta, se schimbă ceva. Nu doar în felul în care alegi o sticlă, ci în felul în care te raportezi la gust, la timp, la valoare. Iar în acel moment, diferența dintre un vin românesc și unul de import nu mai este doar o chestiune de preț sau origine, ci de relație.

Poate că viitorul vinului nu stă în volume mai mari sau în promoții mai agresive. Poate că stă în această reîntoarcere la atenție. La gestul simplu de a fi prezent. La curajul de a simți, nu doar de a evalua. Iar dacă există o direcție care merită explorată mai mult în anii ce vin, poate că aceasta este: să învățăm, din nou, să bem vinul ca oameni, nu ca algoritmi.

Harari vorbește despre o lume în care decizia se mută tot mai mult din mâna omului către sisteme automate, algoritmi, modele predictive. O lume în care valoarea este măsurată prin eficiență, scalabilitate și control. O lume în care diferențele sunt considerate zgomot, iar uniformitatea devine o virtute. Privind din această perspectivă, vinul – mai ales vinul autentic, legat de loc, climă și oameni – pare aproape o formă de rezistență culturală. Pentru că vinul nu este și nu poate fi un produs perfect standardizat. Nu răspunde complet la comenzi algoritmice. Nu poate fi redus la un set de date. Fiecare recoltă spune o poveste diferită, fiecare sol imprimă o identitate, fiecare producător adaugă o nuanță personală. Iar această imprevizibilitate este exact opusul lumii pe care tehnologia încearcă să o ordoneze. Aici apare, de fapt, miza reală pentru România. Într-o Europă tot mai preocupată de reglementare, control și optimizare, România se află într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, este în urmă din punct de vedere al infrastructurii, al promovării și al organizării pieței. Pe de altă parte, tocmai această întârziere a păstrat ceva extrem de valoros: diversitatea, autenticitatea și o relație încă vie între om, pământ și produs. Problema este că acest avantaj poate fi pierdut foarte ușor dacă încercăm să copiem modele care nu ne aparțin. Dacă ne raportăm la vin exclusiv prin indicatori economici, randamente și volume, riscăm să intrăm într-o competiție pe care nu avem cum să o câștigăm. România nu va putea concura niciodată cu marile țări producătoare prin cantitate sau uniformitate. Dar poate câștiga prin poveste, caracter și identitate.

Aici intervine întrebarea esențială: ce facem, concret, cu această realitate?

Primul pas ar fi să înțelegem că vinul românesc nu trebuie poziționat ca un produs de masă, ci ca un produs cultural. Exact așa cum Franța și Italia au reușit să își transforme regiunile viticole în repere de identitate națională, România are nevoie de o schimbare de discurs. Vinul nu este doar rezultatul unei tehnologii agricole, ci expresia unui teritoriu, a unei istorii și a unei comunități.

În al doilea rând, tehnologia nu trebuie respinsă, ci folosită inteligent. Inteligența artificială, digitalizarea și noile instrumente pot deveni aliați reali dacă sunt folosite pentru a susține autenticitatea, nu pentru a o înlocui. Trasabilitatea, promovarea inteligentă, accesul la piețe internaționale, educarea consumatorului – toate acestea pot fi accelerate prin tehnologie fără a distruge specificul local.

Dar pentru ca acest lucru să funcționeze, este nevoie de o viziune coerentă, nu de soluții fragmentate. România are nevoie de o strategie clară care să trateze vinul ca parte din identitatea sa culturală, nu doar ca produs agricol. O strategie care să susțină micii și mijlocii producători, să încurajeze diferențierea, să pună accent pe poveste și origine, nu doar pe conformitate birocratică. În lipsa unei astfel de viziuni, riscăm exact ceea ce Harari avertizează la nivel global: pierderea controlului asupra propriei identități, cedarea deciziilor către sisteme care nu înțeleg contextul local și transformarea culturii într-un simplu produs standardizat. Poate că adevărata întrebare pe care Davos o ridică nu este despre inteligență artificială, ci despre curaj. Curajul de a nu copia orbește. Curajul de a ne defini propriul drum. Curajul de a înțelege că progresul nu înseamnă uniformizare, ci capacitatea de a integra noul fără a șterge ce ne face unici. Iar în acest context, vinul românesc poate deveni mai mult decât un produs de export. Poate deveni o declarație de identitate într-o lume care riscă să uite ce înseamnă diferența autentică.

În inima orașului, Palazzo Branciforte își deschidea ușile către întâlnirile care aveau să spună povestea Siciliei moderne. Un palat renascentist care respiră încă noblețea austeră a secolelor trecute, transformat astăzi în spațiu cultural, era locul perfect pentru a înțelege o insulă aflată într-un moment de redefinire. Acolo, printre tavane înalte și galerii liniștite, Sicilia se pregătea să povestească altfel despre ea însăși.

Sicilia, între tradiție și schimbare — de la terroir la responsabilitate

Sicilia este astăzi una dintre cele mai mare denumiri reglementate din Italia, un mozaic viticol în care tradiția nu mai este suficientă pentru supraviețuire. Schimbările climatice nu sunt un concept abstract aici — sunt realitate: temperaturi mai ridicate, secete persistente, veri care ard, presiune asupra solurilor, presiune asupra oamenilor.

DOC Sicilia a ales să răspundă nu prin nostalgie, ci prin strategie. Și strategia are un nume: SOStain — fundația siciliană care își propune o transformare completă: de la agricultură integrată sau organică, la reducerea consumului de apă, de energie, la protecția solurilor, la trasabilitate totală și repunerea biodiversității în centrul poveștii.

După simpozion, la un pahar de vin, Antonio Rallo — președintele Consorțiului și proprietarul Donnafugata — mi-a explicat cu o naturalețe dezarmantă că SOStain nu e un concept de marketing, ci manualul de supraviețuire al Siciliei. În felul în care vorbea despre sol, apă și viță se simțea responsabilitatea unui om care știe că viitorul vinului începe cu gesturi mici, repetate ani la rând. Era limpede că pentru ei sustenabilitatea nu e un trend, ci o linie de viață. Aici vine surpriza: Sicilia nu vrea doar să rămână relevantă. Vrea să devină un model de sustenabilitate globală, în ciuda provocărilor.

Coloanele templului sicilian: Lucido, Grillo, Nero d’Avola

Primul masterclass a fost despre fundații, despre ce definește Sicilia la bază. Cele trei soiuri discutate – Catarratto (Lucido), Grillo și Nero d’Avola – sunt ca niște capitole esențiale din manualul identității siciliene, dar privite cu ochi moderni.

Catarratto / Lucido

Considerat mult timp un soi de volum, aici a apărut ca o mică revelație. Lucido-ul de altitudine are o prospețime care nu te duce cu gândul la sud, ci la aer rece, la dimineți limpezi. Note de grapefruit roz, mere verzi și piersici albe, apoi o salinitate fină care amintește de influența marină. În unele interpretări – mai ales cele maturate pe drojdii fine – capătă un plus de textură, ca o eleganță stinsă care nu are nevoie să se arate ostentativ. Un soi subestimat, dar cu un potențial imens.

Grillo

Dacă Lucido e tradiția, Grillo este libertatea. Un soi cameleon, capabil să fie, după zonă și vinificație, de la exotic și cald la marin și mineral. Uneori aduce mango și papaya, alteori flori albe și citrice vibrante. În vinurile degustate, Grillo a oscilat între linii verticale, citrice, și expresii bogate, aproape tropicale. Un soi extrem de versatil, perfect adaptat vremurilor noi.

Nero d’Avola

Regele recunoscut al roșiilor siciliene. Cel degustat în masterclass îmbina parfum de mure, vișine și condimente, dar rămânea surprinzător de proaspăt, cu taninuri fine și o textură moale, plină. Nero d’Avola nu mai este vinul robust și greu de altădată — este un roșu modern, rafinat, care poate urca în altitudine fără să-și piardă identitatea.

Comorile ascunse: Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone

Al doilea masterclass a fost ca un capitol secund al aceleiași povești, dar mai poetic, mai fragil, mai exotic. Un fel de adâncire în diversitatea nebănuită a insulei.

Inzolia

Elegantă, calmă, discretă. În pahar pare simplă, dar gustul dezvăluie note de citrice, migdale, mango și o tentă fină de ierburi. Un soi solar, dar nu exuberant, ci bine echilibrat.

Zibibbo (Muscat de Alexandria)

Parfumul verii eterne. Arome de piersică albă, iasomie, ananas, dar cu un gust sec, tăios, curat. A fost vinul care a stârnit cele mai multe zâmbete — greu să rămâi impasibil în fața unui Zibibbo bine făcut.

Frappato

Jucăuș, rubiniu, floral. Arome de fragi, zmeură, violete. Taninuri aproape inexistente. Frappato e vinul care te face să uiți că ești la un masterclass și nu la o terasă într-o seară caldă. Se bea răcit, se bea repede, se bea cu chef.

Perricone

Un soi întors din uitare, cu taninuri ferme, ierburi aromatice, piper roz și fructe negre. A fost vinul care a adus seriozitate în sesiune, un fel de amintire că Sicilia nu e doar plăcere, e și profunzime.

Sicilia de mâine se naște azi

Cele două masterclass-uri au fost mai mult decât degustări. Au fost o lecție despre adaptare, despre identitate și despre schimbare. Acolo, în sălile răcoroase ale Palazzo Branciforte, am înțeles de ce Sicilia nu este doar o insulă a trecutului, ci o insulă a viitorului. Vinurile siciliene nu mai sunt „vinuri de soare”. Sunt vinuri de altitudine, viziune și responsabilitate. Lucido devine un alb de mineralitate pură. Grillo se transformă în superstarul modern al insulei. Nero d’Avola devine eleganță, nu doar forță. Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone — fiecare își găsește locul într-o Sicilie în schimbare. Iar în spatele tuturor acestor vinuri se află o filosofie comună:
sustenabilitatea nu e un trend; e singura cale.

Când am ieșit din palat, lumina de noiembrie încă mai stătea peste oraș, iar în aer rămăsese aroma vinurilor proaspăt degustate. Și mi-am dat seama că poate aici e farmecul Siciliei: e o insulă care nu trăiește în trecutul ei glorios, ci în prezentul pe care îl construiește, un prezent mai curajos decât multe regiuni viticole ale lumii. Sicilia nu se reinventează. Sicilia evoluează și te invită, discret, să fii martor la asta.

Un distilat cu un trecut ascuns

Raicilla s-a născut în secolul al XVII-lea, când producătorii locali încercau să evite taxele coloniale impuse distilatelor din agavă. Pentru a o ascunde, au numit-o „raicilla” – adică „rădăcină mică” – sugerând că ar proveni din rădăcinile plantei, nu din inima acesteia.
Dar în spatele acestui nume modest se ascund secole de meșteșug. Populațiile indigene din vestul Mexicului foloseau agava (maguey) cu mult înainte de colonizarea spaniolă. Cuvântul mezcal provine chiar din limba nahuatl – mexcalli, care înseamnă „maguey copt” – o amintire că aceste băuturi sunt mai vechi decât statul modern și chiar decât națiunea însăși.

În Jalisco, acest savoir-faire ancestral s-a împletit cu tehnicile de distilare aduse din Asia prin ruta comercială Manila Galleon (1565–1815). Navele care veneau din Filipine către portul mexican Acapulco transportau nu doar mirodenii și mătase, ci și arta distilării. Când acest savoir-faire a ajuns în munții din Jalisco, s-a contopit cu tradiția locală – și astfel s-a născut Raicilla.

De la „Vino Mezcal” la Denumire de Origine

În secolul al XIX-lea, băuturile distilate din agavă erau cunoscute generic drept vino mezcal și se produceau pe o arie vastă, care includea și Tequila.
Documente istorice arată că, în 1887, existau peste 60 de milioane de plante de agavă cultivate, producând aproximativ 100.000 de butoaie de „vino mezcal”.

Raicilla însă a urmat un alt drum. Produsă în satele izolate din munți sau de pe coastă, adesea în afara legii, a rămas un secret rural, transmis din tată în fiu, în mici distilerii numite tabernas.

Abia în 2019, Raicilla a primit propria Denumire de Origine Controlată, acoperind 16 municipalități din Jalisco și una din Nayarit. După trei secole de anonimat, „mica rădăcină” și-a câștigat, în sfârșit, locul în istorie.

Gustul locului

Raicilla nu este doar o băutură – este un dialog cu pământul.
În funcție de locul în care este produsă, își schimbă complet caracterul:

• Raicilla de la Sierra provine din zonele temperate și minerale ale munților din jurul localităților Mascota și San Sebastián del Oeste, fiind obținută în special din Agave maximiliana și inaequidens. Rezultatul: arome florale, ierboase, o aciditate fină – aer de munte îmbuteliat.
• Raicilla de la Costa se naște în zonele calde și umede ale coastelor Pacificului, lângă El Tuito și Tomatlán, unde predomină Agave angustifolia și rhodacantha. Gustul este mai rotund, mai fructat, cu accente de mango, briză marină și fum subtil.

Îmi amintesc prima degustare de Raicilla, în distileria artizanală Taberna Tres Gallos, dintr-un sat de munte. Arome de pin și citrice, cu o notă delicată de fum și sare. Era ceva profund uman în acel pahar – imperfect, viu, autentic.

Măiestrie și chimie

În ciuda aspectului său rustic, Raicilla este o minune a chimiei naturale.
Când inimile de agavă (piñas) sunt coapte, inulina se transformă în zaharuri simple; în timpul fermentației, drojdiile sălbatice le convertesc în alcool și esteri aromatici; iar distilarea în alambicuri de cupru sau argilă concentrează compușii volatili într-un distilat bogat și texturat.

Fiecare etapă adaugă complexitate:

• Coacerea creează note caramelizate și fumurii;
• Fermentația aduce arome de fructe și condimente;
• Distilarea oferă finețe și echilibru.

Majoritatea Raicillăi este îmbuteliată la 40–50% vol. alcool, în varianta joven (neînvechită), pentru a-i păstra puritatea. Unele ediții sunt maturate în butoaie de stejar (reposado sau añejo) ori în sticlă (madurada en vidrio), pentru a-i rotunji gustul și a adăuga tonuri de vanilie, fructe uscate și condimente.

Un produs de dimensiune umană

Spre deosebire de tequila, Raicilla rămâne un distilat artizanal în adevăratul sens al cuvântului.
Există doar aproximativ 82 de distilerii înregistrate, care produc în jur de 650.000 de litri pe an – o fracțiune infimă comparativ cu producția industrială de tequila. Ecosistemul este intim: fermieri, distilatori și familii care lucrează împreună, cultivând circa 1.100 de hectare de agavă.

Aproximativ 70% din Raicilla provine din Agave maximiliana, o specie care crește spontan pe pantele abrupte ale Sierra Madre Occidental. Recoltarea nu este industrială – este personală. Fiecare plantă are nevoie de 8 până la 12 ani pentru a se maturiza, înainte de a fi tăiată, coaptă în cuptoare de pământ și fermentată sub cerul liber.

Această legătură cu timpul și locul îi oferă Raicillei sufletul său. În gust simți răbdarea, clima, altitudinea.

Există trei mari categorii de producție:

• Raicilla – produsă prin metode moderne, cu autoclave de inox.
• Raicilla Artesanal – obținută prin metode tradiționale (cuptoare de lut, distilare în alambic de cupru).
• Raicilla Ancestral – integral manuală, fără intervenții mecanice, distilată în alambic de argilă.

Iar clasificarea finală, în funcție de maturare, variază între:

• Joven / Blanco / Plata – nematurată, expresia pură a agavei.
• Madurada en Vidrio – maturată în sticlă cel puțin 12 luni.
• Reposada / Oro – maturată în lemn 2–12 luni.
• Añejada – peste 12 luni, cu note complexe și persistente.

Degustarea Raicillei – un moment personal

Datorită participării la Spirits Selection by CMB, înconjurată de experți din întreaga lume, m-am aflat în fața unui pahar care mi-a contrazis toate așteptările.
Raicilla nu seamănă nici cu precizia limpede a tequilei, nici cu fumul intens al mezcalului. E mai sălbatică – aromele se deschid lent, imprevizibil. Note de ierburi sălbatice, coajă de citrice, pământ încălzit de soare și o ușoară sărătură care persistă pe palat.

Mi-a reamintit de ce călătorim pentru gust: pentru a găsi autenticitatea.
Raicilla nu e lustruită – e pură. Vorbește despre munți, foc și oameni care nu au încetat niciodată să creadă că tradiția are un loc în modernitate.

Dintr-un trecut ascuns, spre un viitor luminos

Astăzi, Raicilla stă cu mândrie alături de tequila și mezcal, ca unul dintre marile spirtoase ale Mexicului. Ruta turistică Ruta de la Raicilla, lansată de Consiliul de Turism al statului Jalisco, îi invită pe vizitatori să descopere tabernas-urile, să întâlnească maeștri distilatori și să experimenteze peisajul din spatele fiecărei sticle – munți acoperiți de ceață, cuptoare de lut care fumegă cu fibre de agavă și familii care transformă natura în cultură.

Pentru mine, Raicilla este mai mult decât o redescoperire – este o lecție.
Că autenticitatea supraviețuiește atunci când oamenii se implică.
Că fiecare înghițitură poate purta în ea secole de memorie.
Și că, uneori, cele mai mici rădăcini dau naștere celor mai puternice tradiții.

Spirits Selection by CMB 2025: între competiție și descoperire

Orașul Tequila din Mexic nu este doar un loc cu nume emblematic, ci și un simbol al unei tradiții care a cucerit lumea. Aici, în septembrie, s-a desfășurat cea de-a 27-a ediție a Spirits Selection by Concours Mondial de Bruxelles – unul dintre cele mai importante concursuri internaționale dedicate băuturilor spirtoase.

Timp de trei zile, 140 de degustători din 45 de țări au avut în față un adevărat maraton al diversității: 2.598 de mostre, venite din 70 de țări și încadrate în 64 de categorii, inclusiv șase noi, dedicate unor băuturi tradiționale mai puțin cunoscute – de la Mahua din India la Sotol din Mexic sau Zivania din Cipru. Cifrele spun povestea globalizării spiritelor, dar experiența de jurat merge mult mai departe de statistici.

Prima zi – rădăcini din struguri și povești de terroir

Comisia mea a fost formată din cinci membri – patru femei și un singur bărbat, colegul din Danemarca, specializat mai ales în distilate din trestie de zahăr. Am fost surprinși să descoperim că, în ciuda diferențelor culturale și de experiență, preferințele noastre s-au întâlnit de multe ori pe același palier.

Prima zi a fost dedicată distilatelor din struguri și tescovină: Pisco din Peru și Chile, Rakija din Bulgaria, Unaged Grappa din Italia, iar finalul ne-a purtat în Franța, la eleganța unui Cognac cu rafinament aparte. A fost o zi în care terroir-ul a vorbit cu putere, iar fiecare pahar a adus în față tradiții vechi de sute de ani.

A doua zi – între ginuri misterioase și aperitive No/Lo

Ziua a doua ne-a plimbat prin lume într-un ritm amețitor. Am început cu ginuri aromatizate cu citrice, greu de localizat – puteau veni din oricare colț al lumii. Am trecut apoi la Mezcal, băutura mexicană cu origini clare și aromă fumurie, pentru ca imediat să ne trezim în dezbateri intense atunci când am ajuns la Agricultural & Cane Juice Rhum. Proveniența? Madeira, Caraibe sau poate o altă țară exotică – imposibil de ghicit cu precizie.

Dar poate cel mai provocator moment al zilei a fost seria de No/Lo aperitifs. O categorie fără granițe, în care creativitatea producătorilor s-a reflectat în culori vibrante, arome neașteptate și stiluri greu de încadrat. Am încheiat seara cu Kaolang, un Baiju taiwanez care a impresionat prin intensitate și complexitate.

A treia zi – whisky global și ierburi vindecătoare

Ultima zi a fost din nou o aventură exotică. Am început cu un World Blended Whisky, am trecut prin French Single Malt și am descoperit, spre deliciul nostru, șlibovița celebra băutură din prune, despre care am aflat că se pronunță exact ca în scris, Slivovitz.

A urmat o serie dulce și intens aromatică de lichioruri de ierburi – mentă, eucalipt, plante mediteraneene – care ne-au dus cu gândul la licori medicinale, deopotrivă tonice și parfumate. Concursul s-a încheiat spectaculos cu un Sauce Aroma Baiju, o expresie autentică a tradiției chinezești.

Dincolo de degustare – spiritul concursului

Ceea ce face Spirits Selection unic nu este doar diversitatea de probe sau calitatea lor, ci și atmosfera de lucru: sesiuni atent calibrate, organizare impecabilă, echipe de jurii construite astfel încât să reflecte diversitatea globală. Fiecare mostre este degustată în orb, cu rigoare și atenție, pentru ca medaliile să fie un reper real de calitate.

Însă concursul oferă producătorilor și un instrument de promovare și vizibilitate. O medalie obținută aici nu înseamnă doar recunoaștere profesională, ci și un avantaj concret în piață: încredere crescută pentru distribuitori, deschidere spre noi piețe de export, prezență în presa internațională și, nu de puține ori, o creștere a vânzărilor.

De altfel, Spirits Selection funcționează ca o adevărată platformă de networking. Producătorii intră în contact cu experți, comunicatori, importatori și retaileri, iar poveștile băuturilor lor circulă mai departe prin vocile juraților și ale organizatorilor. Concursul creează punți între culturi și piețe, între tradiție și inovație.

O vitrină globală pentru tradiție și inovație

La final, ceea ce rămâne nu sunt doar notele de degustare, ci imaginea unui concurs care reunește lumi, continente și culturi într-un singur loc. Spirits Selection by CMB este mai mult decât un podium de medalii: este o scenă unde tradiția se întâlnește cu inovația, unde producători mici și mari își dau mâna într-un dialog comun.

În Tequila, Mexic, am redescoperit nu doar forța unei băuturi emblematice, ci și frumusețea unei comunități internaționale de profesioniști care împărtășesc aceeași pasiune. Și am plecat de acolo cu sentimentul că fiecare pahar degustat a fost, de fapt, o poveste spusă pe limba universală a ”spiritelor”.

Totuși, ceea ce face ca fiecare călătorie aici să fie specială sunt oamenii. Colegii jurați, veniți din toate colțurile lumii, s-au transformat într-o familie în toată regula – una pe care o văd mai des decât pe rudele apropiate. Cu ei împart nu doar mesele și vinurile, ci și micile aventuri urbane, plimbările pe străzile pline de viață și discuțiile târzii care nu se mai termină.

Înainte de cină, am pornit împreună într-o experiență mai puțin obișnuită pentru Berlin: vizita la o fabrică de sake. Marie, prietenă și profesor de sake la WSET, ne-a condus în noul brewhouse aflat lângă un bar cochet. Am întâlnit producătorul, un om pasionat care ne-a povestit cu o modestie calmă cum respectă fiecare etapă a procesului japonez, dar cu orez adus din Italia de propria familie. Am degustat diverse tipuri de sake, inclusiv unul spumant, și am intrat pentru câteva clipe într-o altă lume – una delicată și rafinată, la fel de complexă ca universul vinului. A fost aperitivul perfect pentru o seară ce promitea să devină memorabilă.

De câțiva ani, tradiția noastră este să încheiem ziua de concurs cu o cină specială într-un loc surprinzător. Anul acesta am ales restaurantul Merold, aflat în Berlinul de Est. Drumul până acolo nu e chiar scurt – concursul are loc în vest, lângă lacul Tegel – dar tocmai asta face parte din farmec. Câteodată mergem cu bicicleta, alteori ne plimbăm pe aleile liniștite care înconjoară lacul, iar când alegem U-Bahn-ul călătoria durează aproape o oră. Dar nimeni nu se plânge: în Berlin chiar și drumul devine o experiență.

La Merold ne aștepta un meniu creativ, care a pus la încercare papilele și imaginația. Pentru un grup de jurați de vin, pairing-ul nu e niciodată simplu, însă echipa restaurantului a reușit să ne surprindă. Singura controversă a apărut la un vin natural, acel tip care poate induce în eroare un neinițiat și pe care l-am dezbătut îndelung.

Meniul, însă, a fost unanim apreciat: ridichi cu iaurt și brânză, conopidă la grătar cu ulei și coacăze negre, șalote sotate cu usturoi și făină neagră, ravioli umpluți cu carne de bibilică alături de urechiușe cu bacon, iar la final un desert răcoritor – înghețată de agrișe. Fiecare farfurie a fost o poveste, fiecare înghițitură o descoperire.

Și, ca de fiecare dată, am realizat că adevărata frumusețe a acestor seri nu stă doar în mâncare sau vin, ci în felul în care oamenii se adună laolaltă. În râsetele care izbucnesc de nicăieri, în amintirile împărtășite, în planurile făcute pe loc pentru viitoare întâlniri.

Asta înseamnă pentru mine Berlinul: dincolo de concurs, dincolo de vinuri, rămâne bucuria revederii, prietenia care se întărește de la an la an și senzația că orașul acesta nu te lasă niciodată să pleci cu mâinile goale. De fiecare dată pleci cu ceva în plus – o poveste, o amintire, un zâmbet care îți rămâne mult timp după ce trenul sau avionul te-a dus departe.

Berlinul are mereu ceva aparte care te atrage și te face să revii. Este un oraș plin de viață, unde, pe lângă istorie și artă, găsești și unul dintre cele mai importante concursuri internaționale de vinuri: Berliner Wine Trophy, desfășurat de două ori pe an. Prima mea participare a fost în 2014, iar de atunci am evoluat, am învățat și m-am perfecționat până am ajuns să fiu team leader (panel chair), coordonând o comisie de degustare.

Concursul în sine presupune patru zile de degustări intense, fiecare structurată în mai multe serii de vinuri. Seriile au întotdeauna un element comun: pot proveni din aceeași țară, pot fi același soi sau soiuri înrudite, dar din regiuni diferite. Astfel, îți formezi rapid o imagine despre tipicitatea unui an de recoltă sau despre tendințele de evoluție ale vinurilor.

Un exemplu relevant: toate vinurile roșii din 2024 s-au prezentat fructuoase, fără adaos de lemn sau maturare la baric – prietenoase, suculente, ușor de asociat, dar cu personalitate.

Seriile de Cuvée, fie albe, fie roșii, rămân mereu o provocare. Țara de proveniență nu este ușor de ghicit, iar aceasta este partea incitantă. Într-o altă serie, dedicată Chardonnay-ului, am pariat pe estul Europei și am avut dreptate: vinurile proveneau din Ungaria.

Italia rămâne o certitudine. Este țara pe care te poți baza pentru diversitate și calitate. Am „călătorit” prin vinurile sale: din Sicilia cu Catarratto, în Piemonte cu Arneis, prin Friuli, Veneto, Soave, Marche și Toscana cu Trebbiano (Turbiano), Ribolla Gialla, Garganega și Verdicchio, apoi din nou în Sicilia cu Carricante. Toate au arătat prospețime, note florale și fructate, vioiciune – exact ceea ce îți dorești într-o zi călduroasă de vară.

Un moment aparte a fost seria dedicată soiului Cortese, un regal de Gavi, vin ideal de savurat la malul mării. Tot dintre vinurile albe, trebuie menționată seria de Pinot Gris (Grauburgunder), de origine germană – o revelație prin personalitatea și structura lui, deși este considerat un soi neutru. Poate părea rustic în primul an, dar evoluează minunat și atinge perfecțiunea după 3-4 ani. Nici nu ne-am zgârcit la medalii de aur.

La categoria vinurilor roșii, trendurile globale s-au confirmat: vinuri cu arome intense de fructe, fără lemn, elegante și ușor de băut. Personal, este un stil pe care îl prefer. Cel mai spectaculos a fost Tempranillo-ul din 2024 și 2023, uneori în cupaj cu Graciano sau Garnacha. Italia și Spania au fost vedetele concursului.

Am avut și surprize: vinurile roșii din Cipru, explicate de colegul nostru cipriot. Din soiuri autohtone precum Yiannoudi, Ofthalmo sau Maratheftiko (recolte 2018–2022), au impresionat prin arome de fructe negre, ierburi aromate și condimente.

Participarea la Berliner Wine Trophy este, de fiecare dată, o experiență valoroasă – nu doar prin vinurile degustate, ci și prin oamenii întâlniți și prin confirmarea tendințelor internaționale. A fost o adevărată plăcere să lucrez alături de colegii mei din comisie, a căror profesionalism, atenție la detalii și spirit de colaborare au făcut ca fiecare degustare să fie riguroasă și totodată plăcută. Mulțumesc și organizatorilor, care au creat condițiile perfecte pentru evaluare și un mediu prietenos pentru toți participanții. Experiența a reconfirmat că succesul unui concurs de vinuri se bazează pe o echipă dedicată și pe oameni pasionați. Concursul rămâne o referință pentru lumea vinului, iar ediția din 2025 nu a făcut excepție.

O moștenire viticolă milenară

Slovenia are o istorie viticolă care coboară până în Antichitate, iar cultura vinului a fost păstrată cu sfințenie în gospodării, pe dealuri liniștite, departe de industria masivă a vinului. Aici, familia, natura și echilibrul sunt piloni esențiali în modul în care se cultivă vița-de-vie și se produce vinul.

Tradiția vinurilor cu macerație peliculară – ceea ce numim astăzi orange wines – nu este o invenție recentă. În satele din regiunile vestice, în special în Vipava Valley și Goriška Brda, fermentarea strugurilor albi cu pielițele a fost o practică transmisă din generație în generație, chiar și atunci când stilurile moderne de vin alb dominau piața.

Vinurile orange: între memorie și modernitate

Ce sunt, de fapt, vinurile orange? Sunt vinuri albe fermentate împreună cu pielițele strugurilor, o tehnică mai apropiată de vinurile roșii. Acest proces conferă vinului o culoare ambrată, o structură tanică vibrantă și o complexitate aromatică greu de reprodus prin vinificația convențională. Note de ceai negru, coajă de portocală, fructe uscate, plante aromatice – toate pot fi regăsite într-un vin orange autentic.

În Slovenia, stilul orange este strâns legat de mișcarea vinurilor naturale: vinuri produse fără aditivi, cu drojdii spontane, nefiltrate, în vase de beton, lemn sau ceramică. Este un stil care cere răbdare, sensibilitate și curaj – dar și unul care oferă recompense senzoriale unice.

Soiuri autohtone, terroiruri diverse

Unul dintre atuurile Slovenei este conservarea unor soiuri locale rare, care s-au adaptat perfect la solurile calcaroase și la climatul influențat de vântul „bora”. Dintre acestea, merită menționate:

• Zelen – vegetal, proaspăt, cu aciditate clară și note de plante verzi;
• Rebula (Ribolla Gialla) – aciditate vibrantă, arome de migdale, ceai, fructe galbene;
• Pinela – elegant, floral, cu textură catifelată și final discret amar;
• Malvasia (Malvazija Istarska) – intens aromatic, cu note de flori uscate, coajă de citrice și un caracter ușor sărat.

Aceste soiuri sunt vinificate frecvent în stil orange, oferind o paletă aromatică și structurală fascinantă, mai ales când sunt fermentate în ouă de beton, amfore sau butoaie vechi.

Slovenia în mișcarea vinurilor naturale

Recunoașterea internațională a vinurilor orange slovene a venit în valuri. Un moment-cheie a fost participarea oficială a Slovenei la ProWein 2019, cu un stand dedicat exclusiv acestui stil. Festivaluri precum Orange Wine Festival (Izola) și târgurile RAW Wine au consolidat prezența Sloveniei în lumea vinurilor artizanale.

Producători precum Burja Estate, Pasji Rep, Krapež sau David Bratož sunt astăzi nume sonore în cercurile somelierilor și pasionaților de vinuri naturale din întreaga lume.

✨ O cultură a sincerității

Ce impresionează în Slovenia nu este doar calitatea vinurilor, ci și sinceritatea cu care sunt produse. Aici, vinul nu e tratat ca un produs de marketing, ci ca o poveste vie despre pământ, familie și timp. Fiecare sticlă reflectă nu doar terroir-ul, ci și o filosofie: a răbdării, a discreției și a încrederii în natură. Pentru iubitorii de vinuri cu caracter, Slovenia nu mai este demult o surpriză – este o destinație de referință. Și tocmai pentru că această poveste merită spusă în detaliu, te invităm să o urmărim împreună mai departe – cramă cu cramă, vin cu vin, om cu om. Fiecare cramă are o poveste. Rămâi aproape, urmează unele dintre cele mai interesante.

Prin această degustare am putut analiza în profunzime Feteasca Neagră produsă de Crama Lacerta – un vin cu personalitate distinctă și o constanță remarcabilă. A fost mai mult decât o cercetare tehnică – a fost o redescoperire, o confirmare a faptului că acest soi, atunci când e înțeles și respectat, poate spune povești de o frumusețe rară. Și că Dealu Mare, cu toate nuanțele lui de sol, de lumină, de timp, rămâne locul în care Feteasca Neagră își găsește adevărata voce.

Deși cultivată în mai multe regiuni viticole din România, este în Dealu Mare unde acest soi autohton capătă cu adevărat forță, echilibru și profunzime. Solurile brun-roșcate, bogate în oxizi de fier, microclimatul cu influențe submediteraneene, amplitudinea termică din perioada de maturare – toate aceste elemente contribuie la profilul unui vin care vorbește coerent, fără artificii, despre locul din care provine.

Vinul produs din acest soi la Lacerta este rezultatul unei vinificații moderne, care pune accent pe delicatețea intervenției tehnologice. Fermentația are loc în vase care permit controlul  temperaturii, iar mustuiala curge gravitațional, evitând stresul mecanic. Selecția atentă a baricurilor – exclusiv din stejar românesc – adaugă profunzime fără să încarce. În funcție de caracteristicile anului, sunt alese baricuri aflate la prima, a doua sau a treia utilizare, astfel încât lemnul să acompanieze vinul cu finețe, nu să-l domine. Lemnul nu acoperă, ci susține. Lasă loc fructului, structurii și detaliului. Adaugă discreție, profunzime și un ritm lent de evoluție, care transformă taninurile crude în catifea, iar aromele primare în nuanțe terțiare, aproape meditative.

În cadrul studiului realizat am avut privilegiul să analizez în detaliu zece recolte succesive de Fetească Neagră de la Lacerta, din perioada 2011–2022. A fost un exercițiu de răbdare, de curiozitate și de admirație. Fiecare an a venit cu altă lumină, altă temperatură, alt regim de precipitații – și toate aceste variabile și-au pus amprenta asupra vinului. În 2012, de exemplu, seceta prelungită a condus la o concentrație aromatică ieșită din comun – prune, coacăze, mure, dar și o mineralitate vibrantă, ca un ecou al solului. În 2016, echilibrul a fost cuvântul-cheie: vinul a îmbinat armonios aciditatea proaspătă cu taninuri suple, iar aromele au evoluat de la fructe roșii către note de condimente dulci, lemn dulce și ciocolată neagră. Iar 2022, cu o climă favorabilă, a dat un vin care îmbină prospețimea cu o structură solidă, pregătită pentru o maturare lungă.

Nu toți anii au fost blânzi. 2014 a început cu o primăvară rece și umedă, iar 2020 a fost un an al extremelor – secetă, apoi ploi torențiale. Dar chiar și în acești ani dificili, vinul a reușit să spună ceva relevant, să își păstreze identitatea. Feteasca Neagră nu este un soi ușor – nici în vie, nici în cramă. Este sensibil la condițiile meteorologice, are o evoluție capricioasă, iar maturarea fenolică nu este garantată. Dar, tocmai de aceea, când reușește să atingă expresia maximă, rezultatul este impresionant.

Din punct de vedere organoleptic, vinurile din Fetească Neagră produse la Lacerta se disting printr-o culoare intensă, roșu rubiniu profund în tinerețe, care evoluează spre tonuri cărămizii odată cu maturarea. Aromele primare – fructe negre bine coapte, prune, mure, coacăze – sunt susținute de note de condimente, piele, cafea și uneori ciocolată amăruie. Gustul este amplu, catifelat, echilibrat, cu o aciditate bine integrată și taninuri moi, dar persistente. Este un vin care te învăluie, dar nu obosește, care lasă în urmă o amintire aromatică lungă, de eleganță fără exces.

Nu întâmplător fiecare an de recoltă reușește să păstreze echilibrul între specificul climatic și amprenta stilistică a cramei. În spatele acestei coerențe stă Mihai Baniță, oenologul-șef al cramei Lacerta, prezent încă de la înființare. Cu o pregătire solidă și o înțelegere profundă a soiurilor autohtone, Mihai a conturat de la început direcția stilistică a vinurilor Lacerta. Discret, riguros și atent la detalii, el reușește să îmbine precizia tehnică cu respectul pentru terroir, oferind an de an vinuri care vorbesc clar despre locul din care provin, dar și despre echilibrul dintre tradiție și modernitate.

În asociere culinară, acest vin cere preparate cu consistență, dar nu neapărat greoaie. Rața cu sos de vișine, tocănițele cu sos brun, brânzeturile maturate sau deserturile cu fructe uscate și scorțișoară potențează complexitatea vinului și îi oferă spațiu să se exprime. Dar poate că cel mai potrivit moment pentru o Fetească Neagră de la Lacerta rămâne o seară tihnită, cu oameni care știu să asculte, nu doar să bea.

Ceea ce rămâne după un pahar – sau o sticlă – de Fetească Neagră de la Lacerta nu este doar satisfacția unui vin bine făcut. E mai mult: e întâlnirea cu o parte autentică a României viticole, cu un loc care știe să ofere și cu un soi care, când i se dă timp și grijă, poate atinge adevărata excelență.