Sunt rude pe care nu ți le poți alege. Și e o familie pe care ți-o alegi, după standardele tale, undeva în afara țării, și care ajunge să conteze mai mult. Berliner Wine Trophy e, pentru mine, de mulți ani, familia a doua. Oameni frumoși și nebuni, cu care mă înțeleg și care mă înțeleg.

Ediția asta a fost a 30-a. Ne-a găsit tot în locația nouă, cea în care ne-am mutat din iarnă — de data asta fără șocul de a nu ști pe unde se iese la cafea. Ce s-a schimbat cu adevărat a fost altceva.

Cifrele

4200 de probe. 23 de comisii. Mai puține decât de obicei — și, dacă e să fiu sinceră, mai puține la fiecare concurs la care particip în ultima vreme. Nu e o coincidență și nici o dramă. E felul în care se așază piața: producătorii aleg mai atent unde își trimit vinurile, bugetele de marketing se subțiază, iar concursurile devin o decizie, nu un reflex.

Și nu e doar despre concursuri. Raportul OIV publicat în mai arată un consum mondial de 208 milioane de hectolitri în 2025, cu 2,7% mai puțin decât în 2024 și cel mai scăzut nivel din 1957 încoace. Față de 2018, scăderea e de 14%. Nouă din primele zece piețe ale lumii au băut mai puțin anul trecut. Suprafața viticolă mondială se micșorează al șaselea an consecutiv. Când se contractă tot, se contractă și numărul de sticle pe care cineva se hotărăște să le trimită la jurizat.

Partea bună e că am simțit imediat ce înseamnă asta în pahar. Mai puține vinuri, dar o calitate vizibil mai bună decât în edițiile anterioare — exact ce observasem și în iarnă. Premiumizarea de care se vorbește în toate rapoartele globale nu mai e o slide într-o prezentare. Se degustă.

Fișa nouă a OIV

Și, în premieră, s-a implementat noua fișă de degustare a OIV, atât pentru vinurile liniștite, cât și pentru spumante.

La aspect am evaluat limpiditatea, culoarea și nuanțele acesteia, iar la spumante și efervescența. La miros — puritatea, intensitatea și complexitatea olfactivă. La gust, după caz: pentru vinurile liniștite, puritatea, intensitatea aromatică, structura și complexitatea (evaluate împreună) și persistența; pentru spumante, efervescența, puritatea, intensitatea aromatică, complexitatea și eleganța. Totul se închide cu o secțiune de impresie generală: echilibrul și armonia, plus aprecierea de ansamblu.

Un exercițiu foarte interesant. Și ciudat: având fișa nouă în față, parcă nu-mi mai aminteam cum arăta cea veche. Prima zi a fost surprinzătoare, ne-a luat ceva timp să ne recalibrăm, să fim atenți la ea, nu la automatisme. Din a treia zi, parcă nu jurizasem niciodată pe altceva.

Merită spus limpede, pentru că la noi discuția asta va veni și ea, mai devreme sau mai târziu: schimbarea unei fișe de degustare nu e o formalitate administrativă. Îți mută atenția. Te obligă să numești lucruri pe care înainte le treceai în bloc, la „impresie generală”. Iar un degustător care nu-și schimbă niciodată grila ajunge, în timp, să confirme ce știe deja.

Fișa nouă de degustare

Ce am degustat

Pe lângă Franța, Italia, Spania și Germania — cu care ne-am obișnuit deja și pe care doar le-am confirmat — au fost câteva lucruri care merită reținute.

2025 a fost un an bun pentru vinurile din Luxemburg: Auxerrois, Pinot Blanc, Pinot Gris. Sudul Franței a venit solid cu Syrah și Grenache. Roșiile din Italia, aproape toate regiunile de la nord până în Sicilia, au fost proaspete, fructate, prietenoase. Și Pinot Gris-ul german din același an merită menționat — Grauburgunder, cum i se spune pe aici.

Șampaniile nu s-au dezmințit. Din Champagne, de la mama lor.

Am avut niște albe excelente din Portugalia, în principal Fernão Pires 2023 și 2024, cu potențial de învechire, minerale și ușor sărate. Perfecte pentru un cod afumat.

Apoi curiozitățile, care sunt, de fapt, partea mea preferată. Un flight combinat de roșii din Australia și SUA, din care s-a remarcat un cupaj australian de 50% Shiraz cu 50% Syrah. Da, ați citit bine. Ne-am imaginat că are legătură cu felul în care au fost vinificate cele două partide, dar rămâne, hai să-i spunem, confuz pentru consumatorul care citește eticheta. Un Petite Sirah foarte bun, prezentat ca Durif. Trei Mari Medalii acordate la ceea ce părea un Brunello sau un Chianti mai vechi, din 2021. Iar la final, apoteotic, o serie de dulci din țări diferite — Germania, Ungaria, Canada și România. Un traseu itinerant prin același stil de vin, exact ca acela pe care îl avusesem în Italia.

Shiraz-Syrah

O propunere pe care am făcut-o organizatorilor

În urma discuțiilor din comisie, i-am rugat pe organizatori să încerce să comunice, la finalul fiecărei serii, și regiunea din care vin vinurile.

Ne-ar ajuta pe fiecare să învățăm mai repede și, mai ales, să ne putem autoevalua. Când deguști în orb, feedbackul e singurul mecanism prin care îți calibrezi memoria. Fără el, exersezi, dar nu progresezi.

Și pentru că tot vorbim despre învățat: colegii de comisie au fost, ca de fiecare dată, la înălțime. Nu obosesc să spun că e un privilegiu să faci schimb de impresii, idei și experiențe cu oameni pe care îi leagă aceleași vinuri, dar care vin fiecare cu propriul unghi — unul pe care poate nu l-ai luat în seamă sau nu ai avut timp să-l explorezi. Pleci întotdeauna mai bogat și cu o radiografie clară a ce există pe piață, ce se vinde și ce trenduri apar.

Despre degustătorii români, pe scurt

Patru zile într-o comisie internațională nu înseamnă turism. Înseamnă concentrare de la prima oră, sute de probe, o grilă pe care trebuie să o aplici identic la proba 1 și la proba 200, plus discuții tehnice cu oameni formați în alte școli decât a ta. E, în sensul cel mai propriu al cuvântului, formare profesională continuă.

La ediția asta au fost șase degustători din România. Cinci sunt membri ADAR.

Spun asta pentru că funcționează și invers: un degustător care nu iese niciodată din țară evaluează vinul românesc raportându-l tot la vinul românesc. Iar când singura ta referință ești tu însuți, orice nivel ți se pare bun.

Berlin, între două degustări

Am ajuns duminică, pe 2 august, relativ devreme, fiindcă am plecat „dis de morgen”, cum se spune pe la noi. Pe la amiază eram la hotel, am lăsat bagajele și am plecat rapid: aveam bilete la expoziția Brâncuși de la Neue Nationalgalerie.

Impresionantă. Peste 150 de sculpturi, fotografii, filme și materiale de arhivă, plus o reconstituire parțială a atelierului din Paris — expusă în afara Franței pentru prima dată de la donația către statul francez, în 1957. Nu e o expoziție prin care treci. E un atelier în care intri: dincolo de pragul de lemn se văd ferăstraiele agățate pe perete, nicovala, soclurile, oul de marmură. Uneltele, nu doar rezultatul lor. Văzusem la Timișoara, în anul capitalei culturale, ce se expusese acolo; aici a fost cu totul altceva ca amploare.

Ironia frumoasă e că expoziția s-a făcut în cooperare cu Centre Pompidou. Îmi propusesem să ajung la Pompidou înainte să se închidă pentru renovare și nu am reușit. Până la urmă, Brâncuși a venit el la mine, la Berlin, cu o săptămână înainte ca expoziția să se închidă și ea.

După 20.000 de pași prin Berlin, un cârnat și două beri, am ajuns la hotel pentru welcome dinner cu colegii și, de acum tradițional, cu șampanie.

Singura după-amiază liberă, care n-a fost liberă

Luni, 3 august, după prima zi de degustare, aveam teoretic timp liber. L-am petrecut la un masterclass de vinuri austriece, ținut de doi colegi pasionați — jurnaliști și wine educatori. Nu a fost o prezentare oficială, cu buget de promovare în spate. Au fost doi oameni care cunosc bine o regiune și au avut chef să o explice.

Steiermark. Șaisprezece vinuri, cincisprezece producători, servite pe perechi, grupate pe soiuri. Regiunea are în jur de 5.000 de hectare — circa 11% din suprafața viticolă a Austriei — și aproximativ 1.900 de crame. Împărțiți și vedeți singuri ce fel de proprietate e acolo: mică, foarte mică, aproape totul în familie.

Am început cu două Riesling-uri din 2023, unul de pe vii de patruzeci de ani, celălalt de pe vii de șaizeci, apoi două Gelber Muskateller. Restul seriei a fost, în proporție covârșitoare, Sauvignon Blanc: nouă vinuri din șaisprezece.

Și aici e lucrul care merită reținut. Cele nouă nu semănau între ele, pentru că nu veneau de pe același sol. Opok e terroir-ul zonei — marna caracteristică a Stiriei, baza pe care crește aproape tot. Cuvântul pe care l-am reținut din toată seara. Peste el se suprapun variațiile: calcar, gresie, șist, soluri vulcanice în Vulkanland, nisip. Un Sauvignon de pe vulcanic, cu opt luni în budană, ieșea sărat. Unul de pe nisip, pe drojdii fine, în inox, era crocant și mult mai zvelt. Unul de pe calcar cu opok, ținut patru ani, din care doi în lemn, era mineral și cu accente de cremene. Același soi, aceeași regiune, trei vinuri care nu se confundă.

Multe erau bio sau biodinamice. După cele nouă Sauvignon au venit un Weissburgunder și un Chardonnay, iar seria s-a închis atipic, cu un Souvignier Gris — soi PIWI, rezistent la boli — și cu un vin natural nefiltrat, fără sulf adăugat, doi ani în baric de 500 de litri.

Cele mai bune, pentru mine, au fost două 2021-uri. Unul de pe vii de patruzeci de ani, biodinamic, treizeci de luni în butoaie neutre: caisă, ciupercă, final piperat. Celălalt, de pe soluri nisipoase, cu grepfrut și o textură crocantă. Amândouă la 40 de euro, ceea ce ne aduce la ultimul lucru pe care vreau să-l spun despre seara asta: prețurile mergeau de la 12 la 65 de euro.

O regiune de 5.000 de hectare vinde Sauvignon Blanc cu 65 de euro sticla. Nu pentru că are o poveste mai bună decât noi, ci pentru că are parcele numite, soluri identificate și producători care nu se grăbesc. Merită o discuție separată, pe care o voi purta altă dată.

Seara, tot pentru că nu aveam program oficial, o parte dintre noi am păstrat tradiția și am mers la restaurant. Un meniu pe care nu-l mai găsești ușor nici măcar în Germania: Rollmops, Handkäs cu ceapă și chimen, ou murat, șorici cu untură. Apoi Königsberger Klopse în sos de capere, Backhendl cu salată de cartofi, gulaș Szegediner cu găluște de pâine. Prusia Orientală, Hessa, Austria și Ungaria, toate pe aceeași pagină — bucătăria unei Europe Centrale care nu mai există decât în meniuri.

Eu am luat heringul în stil nordic, cu iaurt, măr și cartofi cu pătrunjel. A fost superb.

Programul, revenit

Vara asta a mai marcat o premieră: întoarcerea la obiceiul de a avea un program organizat în jurul concursului. După luni, nu a mai existat nicio fereastră liberă.

Marți, surpriza a fost o plimbare cu barca și un bbq la Spreewald — rezervație a biosferei la sud-est de Berlin, în Brandenburg, o rețea de canale pe cursul superior al râului Spree, mult verde și liniște. Ne-am relaxat și am petrecut alături de prieteni apropiați.

Miercuri, seară georgiană, mulțumită Fundației Georgiene pentru promovarea vinurilor și Annei Godabrelidze. Mâncare tipică, excelentă — pkhali de spanac și de sfeclă, vinete, salată de roșii, totul cu nucă, cum e la georgieni — și vinuri locale: un Aleksandrouli 2023 de la Royal Khvanchkara, un Mukuzani 2024 de la Vazisubani Estate. Și, nu în ultimul rând, muzică și dans. Am petrecut în toată regula și am dansat cât s-a putut de mult. Și fiindcă pentru unii era ultima seară, am mai rămas la un ultim pahar, pe acordurile de chitară ale unui coleg — până când conștiința că a doua zi mai avem treabă ne-a trimis la culcare. Fiecare cu conștiința lui: pe unii mai devreme, pe alții mai târziu.

Am mai rămas o zi în Berlin, planificată cu gândul de a mai vizita ceva. Nu am mai avut energia necesară. Data viitoare știu cum trebuie să fac.

Iar asta e, de fapt, cea mai bună parte a unui concurs internațional. Degustarea se termină la prânz. Ce înveți după aceea nu e trecut nicăieri.

Ce rămâne

Un city-break combinat cu muncă, o deconectare de la rutina zilnică, vacanța mea din august, savurată la maximum.

Și un gând cu care am plecat de acolo. Pe ecusonul meu scria Diana Pavelescu, Romania. Nu instituția, nu asociația, nu școala. Numele meu și numele țării, unul sub altul, patru zile.

Așa se întâmplă și la tenis. Jucătorii merg pe cont propriu, cu antrenori plătiți din buzunar, iar federația apare în poză la premiere. Și totuși, când câștigă, câștigă România. Nimeni nu întreabă cine a plătit biletul de avion.

Cu degustătorii e la fel. Mergem ca persoane fizice și reprezentăm o țară, indiferent dacă ne-a trimis cineva sau nu. Ceea ce înseamnă că întrebarea importantă nu e cine plătește. E cine merge. Cine stă în comisiile alea, ce știe, cum degustă și ce răspunde când, la cină, cineva întreabă ce se bea în România. Pentru că avem vinuri care pot sta în seriile alea fără niciun complex, dar ele nu vorbesc singure.

Am fost șase.

Ce nu spune niciunul dintre proaspeții homeriști e că vinul din Odiseea chiar există. Nu metaforic. Fizic.

Vinul cu care Odiseu îl adoarme pe ciclopul Polifem — ăla căruia îi scoate ochiul cât timp sforăie — e vin maronean, din Ismaros, în Tracia. Regiune care face vin și azi. Iar poțiunea cu care Circe îi preface pe marinari în porci, kykeonul, e vin pramnian amestecat cu orz, brânză de capră rasă și miere. Grecii antici puneau brânză în vin și tot ei ne-au ținut lecții despre eleganță.

Partea mea preferată: „pramnian” nu era nici măcar o denumire de origine. Era un termen generic pentru „vin tare”. Cam cum spune o mătușă la nuntă „șampanie” despre orice are bule. Prima categorie de marketing din istorie, cu trei mii de ani înainte să inventăm noi fișa de degustare și cuvântul „mineralitate”.

Dar să venim acasă, că despre asta voiam de fapt să scriu.

Dionysos, zeul pe care se sprijină toată tevatura, nu era grec get-beget. În mai toate versiunile, era trac. Vecin de gard. Pe malul nostru i se spunea Sabazios, dar băutura rămânea aceeași. Și era, oricum, un zeu umblăreț — colinda lumea împărțind vița de vie, nu-l ținea locul.

Așa că mi-am pus întrebarea de #VinDinRomania: dacă ar fi luat-o în sus pe Dunăre, spre podgoriile noastre, în loc să rămână pe la greci, ce i-am fi pus în cupă?

Întâi, Tămâioasă Românească. Un vin numit după ce arzi ca să te faci plăcut zeilor. Dacă ăsta nu e branding divin, nu știu care ar fi. Aromat, cu trandafir și busuioc, exact genul de lichid care sună a ofrandă.

Pentru un zeu cu simțul dramei, Grasă de Cotnari culeasă la supramaturare, cu boabe pe jumătate stafidite — dulce, densă, cu alcool care urcă spre 17 grade, cât să pună la respect orice „sticky” grecesc. Francezii au Sauternes-ul, ungurii au Tokajul, noi avem Cotnariul. Ne descurcam.

Și, evident, Fetească Neagră. Aia despre care insistăm că o beau dacii, cu cam tot atâtea dovezi câte au grecii pentru pramnian. Dar sună bine pe etichetă, și până la urmă asta contează în ambele mitologii.

Numai că povestea noastră cu vinul are un final pe care grecii nu-l aveau. Pe la anul 60 î.Hr., un preot pe nume Deceneu s-a uitat la toate viile astea și i-a convins pe geți să le taie. Strabon o povestește sec, ca pe o dovadă de ascultare: dacii și-au tăiat viile și au trăit fără vin.

Suntem, probabil, singura civilizație care și-a mitologizat vinul interzicându-l. Grecii au făcut din vin un zeu. Noi am făcut din tăiatul viei un act de disciplină națională. Ambele spun ceva destul de exact despre noi.

Și nu e o toană de acum două mii de ani. În ’89 am fost singurii din tot blocul de est care nu și-au judecat cu adevărat dictatorul și nu l-au trimis în exil. I-am făcut un proces de două ore și l-am împușcat. De Crăciun. Ceilalți au avut tribunale, dosare, ani de apeluri; noi am mers direct la execuție, și tot pe sărbătoare. Când ne apucăm de tăiat — fie vie, fie dictator — o ducem până la capăt.

Și cumva le facem în continuare pe amândouă. Doar reforma serioasă — bugetul realist, risipa tăiată, lucrurile duse până la capăt — pe aia n-o ducem niciodată chiar până la capăt; o lăsăm pentru mandatul următor. Iar până ne trezim, ridicăm paharul în cinstea lui Dionysos și în aceeași frază dezbatem dacă „chiar mai era cazul”. Turnăm Fetească Neagră și-i inventăm un pedigree dacic. Lipim „autentic” pe orice și sperăm că nu întreabă nimeni de dovezi.

Dionysos s-ar simți ca acasă. Era, până la urmă, aproape de-al nostru.

Pornit de la articolul „The Real-Life Wines of The Odyssey*” din Wine Enthusiast: https://www.wineenthusiast.com/culture/pop-culture/odyssey-real-wines/*

Trei zile de jurizare și o regiune mai puțin umblată, în Trás-os-Montes.

Înapoi în Portugalia

Am primit invitația la Portugal Wine Trophy cu mult entuziasm. În primul rând pentru că îmi era dor să mă întorc — fusesem doar o dată, acum câțiva ani, la Anadia, în Bairada. Pe atunci concursul era mai mic și se ținea într-un singur loc. Între timp a devenit itinerant, ceea ce înseamnă, de fapt, o ocazie de a cunoaște de fiecare dată o altă regiune viticolă a Portugaliei. Prezentarea regiunii Trás-os-Montes, ținută la Berlin, fusese atât de elocventă încât plecasem deja cu așteptări mari — susținută, evident, de colega noastră de juriu Ana Alves, președinta Comisiei Regionale Vitivinicole din Trás-os-Montes, cu vinurile zonei în pahar.

Drumul a fost mica aventură de dinainte de aventură. Din București nu există zboruri directe către Porto sau Lisabona, iar variantele low-cost ajung, culmea, scumpe dacă vrei și un bagaj, pe lângă escalele lungi. Eu trebuia să ajung la Porto — Lisabona era prea departe ca să fie o opțiune. Am avut noroc să găsesc un zbor decent prin Istanbul și iată-mă plecată.

O paranteză sinceră: participările la concursuri nu se consideră pregătire profesională, deși exact cu asta ne ocupăm — certificarea și evaluarea vinurilor. Așa că am plecat, oficial, într-un mic concediu. Tot din motivul ăsta nu am apucat să văd Porto, iar pentru a doua oară mi-am promis că data viitoare stau mai mult. Trebuie doar să-mi drămuiesc bine zilele de concediu, fiindcă, uite, pregătirea profesională nu există.

Chaves, orașul gazdă

Ne-am regăsit mai mulți colegi în aeroport și am pornit împreună, cu un minibus, către Trás-os-Montes — regiunea din colțul de nord-est al Portugaliei, lipită de Spania. Orașul gazdă era Chaves, la puțin peste două ore de Porto.

Am ajuns cu bine la hotel și ne-am grăbit către cina inaugurală, ținută sus, în cetate, în curtea fortificațiilor medievale. Străduțe înguste, case pitorești și, aveam să aflu mai târziu, terme romane. Un oraș de munte, cu temperaturi joase, mai ales în seara aceea, când vântul rece ne-a intrat pe sub haine — vânt pe care l-am oprit, până la urmă, cu un pahar de roșu al zonei.

Trás-os-Montes, un colț mai puțin umblat

Înainte să trec la vinuri, merită câteva cuvinte despre regiune, fiindcă fără ea nu se înțelege ce era în pahar.

Trás-os-Montes se desfășoară între munți și văi adânci, pe o suprafață întinsă, de la Montalegre până la Planalto Mirandês, prin inima caldă a ținutului transmontan. Peisajul se schimbă de la un kilometru la altul: văi verzi, dealuri vechi acoperite de păduri, măslini cenușii, vii întinse, migdali și pomi fructiferi. Este o zonă cu o climă dură — veri foarte fierbinți și ierni aspre — cu vii plantate la altitudini între 350 și 750 de metri, pe soluri care trec de la granit la șist. Aici trăiesc o mulțime de soiuri autohtone, cu atât mai expresive cu cât multe parcele au vii de peste o sută de ani.

Vinul nu e ceva nou prin părțile astea. Producția datează din vremea romanilor, iar urma lor a rămas literalmente săpată în piatră, în teascurile cioplite în stâncă pe care le găsești în mai multe localități. Pe baza altitudinii, expunerii, climei și solului, regiunea a fost împărțită în trei subregiuni pentru vinurile cu Denumire de Origine Protejată Trás-os-Montes: Chaves, Valpaços și Planalto Mirandês — recunoscute oficial în noiembrie 2006.

Cea care veghează asupra autenticității și calității acestor vinuri este Comissão Vitivinícola Regional de Trás-os-Montes, înființată în 1997. A pornit la drum cu un singur producător înscris. Astăzi numără 118 — o cifră care spune, mai bine decât orice, cât de mult a renăscut zona.

De cealaltă parte a paharului

A doua zi am mers la muncă. Am început degustarea, ca de fiecare dată, cu entuziasm și cu emoția a ceea ce urma să descopăr. Fiecare concurs vine cu surprizele lui.

Portugal Wine Trophy este varianta iberică a Berliner Wine Trophy, un concurs internațional desfășurat sub egida OIV, itinerant, gândit ca să promoveze regiunile viticole ale Portugaliei. Ce impresionează cu adevărat aici e diversitatea soiurilor locale. Găsești vinuri din parcele vechi în care soiurile sunt amestecate chiar în plantație și culese laolaltă — un fel de gemischter satz, cum spun austriecii. Și, deși accentul cade pe Portugalia, în pahare s-a strâns o întreagă călătorie prin Europa: vinurile din Cehia, de pildă, ne-au surprins prin calitate.

Timp de trei zile ne-am luat rolul foarte în serios, fiindcă fiecare vin merită tratat separat. Nu îl compari. Îl evaluezi pentru ceea ce este, acum, în pahar — cu seriozitate, cu profesionalism, cu respect pentru cei care l-au făcut și, mai ales, cu foarte multă atenție. Lucrul fascinant e că, dacă același vin ajunge în fața ta la două evaluări diferite, de fiecare dată îl judeci puțin altfel. Nu pentru că standardele se schimbă — ele rămân aceleași — ci pentru că evaluarea e subiectivă și ești influențat de ordinea degustării și de colegii din comisie. Fiecare vine cu toată ființa și cu bagajul lui de cunoștințe, iar asta contează enorm. O comisie cu experiență jurizează altfel decât una alcătuită din juriori la prima participare. Tocmai de aceea echilibrul dintre experiență și prospețime e atât de important.

Da, am dat și o mare medalie de aur — unui roșu portughez care ne-a surprins pe toți în egală măsură. Și multe medalii de aur, fiindcă vinurile au fost, pur și simplu, extraordinare.

Trei crame, trei filozofii

Pentru că degustarea are loc dimineața, după-amiezile au rămas pentru regiune. Trei locuri, trei crame, trei filozofii.

Prima, o cooperativă — un loc cu provocări, cu multe de făcut și de refăcut, care m-a dus înapoi în timp, la ceea ce găseam în România la sfârșitul anilor ’90. E energia sinceră a unei zone încă în construcție, care își suflecă mânecile.

La a doua oprire, Quinta do Salvante, lucrurile s-au schimbat. Butuci de viță de peste o sută de ani, tratați cu un respect aparte, aleși anume pentru vinuri deosebite, condiții speciale de vinificație și macerare peliculară în lagares — căzile acelea de granit în care, tradițional, se intra și se macerau strugurii la picior. Astăzi, instalații moderne imită gestul, ca să păstreze tradiția. De aici, trei vinuri speciale: un alb din vinhas velhas, vie bătrână; un rosé obținut în lagar rupestre; și un roșu grande reserva cu denumire de origine Trás-os-Montes Valpaços — ceva cu adevărat aparte.

Ultima oprire, la Sonim, a fost bomboana de pe colivă. O cramă mică și cochetă, o afacere de familie, un cuplu al locului care pune pasiune în tot ce face. Puține hectare — vreo treisprezece — vinuri alese, mâncare locală. Încă în plină dezvoltare, cu spații în construcție pregătite să primească oaspeți noi. Atenție la detalii și un design inventiv: un perete de sticle puse la învechit, un candelabru clasic înconjurat de butelii transformate în corpuri de iluminat, un mic muzeu al vinului și al locului, cu uneltele și utilajele de altădată.

Eram, recunosc, cam flămânzi, și ne-am năpustit asupra gustărilor locale — inclusiv un fel de cârnați afumați care nu erau doar carne, ceva de neuitat. Iar înainte de vinuri trebuie să pomenesc brânza locală cu reducție de gem, un fel de peltea de gutui. Te dă pe spate. Dar să mă întorc la vinuri: un alb, cupaj local, proaspăt și plin de mineralitate; un Tinta Amarela 2024 proaspăt și prietenos; apoi un roșu complex din vie bătrână, de care m-am îndrăgostit și pe care l-am luat acasă cu mine; și, la final, un Touriga Nacional reserva 2020, o încântare.

Orașul, între terme și râu

În prima zi am descoperit vinurile, în a doua am descoperit orașul. Chaves e mic și cochet, așezat pe malul râului, construit în jurul fortăreței medievale care străjuiește valea din vârful dealului. Atestat de pe vremea romanilor și renumit pentru apele lui termale, cu terme romane pe care le poți vedea în muzeul dedicat lor.

Poduri peste râu, case vechi, parcul central care găzduia festivalul de vin — datorită căruia eram, de altfel, și noi acolo — și o comunitate veselă care ne-a făcut să ne simțim bineveniți. Apoi am explorat termele. Chiar dacă cele romane sunt închise într-un muzeu, apa există în continuare, iar în jurul ei s-au amenajat bazine cu hidromasaj, saune și dușuri speciale, un spațiu de relaxare de care am profitat din plin. Un oraș plin de surprize, în care îți poți petrece liniștit un city break cu buget redus, la o oră și jumătate de Porto.

Ce caut, de fapt, când plec

Sunt locuri mai puțin turistice, dar pline de un farmec aparte. Asta caut, de obicei, când ajung în altă țară: ceva specific — o mâncare, un vin, ceva ce nu aș avea cum să găsesc altundeva. Pentru că, până la urmă, asta îmi doresc, și sunt convinsă că și mulți dintre voi: o experiență unică, cu farmecul ei, care îți dă sentimentul că e doar pentru tine.

Ultima seară am petrecut-o cu colegii rămași — mulți plecaseră după a treia zi. Am găsit un restaurant, O Lavrador, unde, pentru 25 de euro, am mâncat toate tipurile de grătar de vită, din toate părțile importante ale animalului, fiindcă aici carnea e specificul local. Am asociat-o, firește, cu un roșu potrivit. În Portugalia, vinurile vin în principal din soiuri autohtone și cupaje ale acestora, uneori amestecate chiar în plantație și culese împreună — vinuri ale locului, care, ca printr-o înțelegere veche, se potrivesc întotdeauna cu mâncarea de acolo.

Și poate că asta rămâne, de fapt, din Trás-os-Montes: gândul că fiecare vin merită întâlnit pentru el însuși, în locul în care s-a născut.

Nici nu mi-am dat seama câtă nevoie am de ea până când nu am pierdut-o. Și asta spune destul de multe despre mine, nu-i așa?

Mama era fragilă. Bolnavă. Și, mai dureros decât orice, neînțeleasă de un soț care o înșela, dar dormea liniștit noaptea cu conștiința că el aduce salariul întreg acasă, pentru casă.  Dar asta nu e povestea lui. E a ei.

Ea își dorea să moară. Nu spun asta ca să șocheze pe cineva – e doar adevărul. Se săturase. Nu doar de boală, ci de noi. De orgoliile noastre, de încăpățânările noastre, de dinamica aia toxică pe care o tot repetam fără să ne dăm seama că o repetăm. Eu eram fata lui tata – și asta spune destul. Mama și cu mine nu am avut niciodată relația pe care ar fi trebuit s-o avem. Și acum, la 20 de ani distanță, înțeleg cât de mult o costase asta pe ea. Și pe mine.

Totul s-a rupt. S-a rupt exact cum se rupe o oală veche de lut pe care n-ai băgat-o în seamă niciodată, pentru că era mereu acolo, în același loc, cuminte, utilă, ignorată. Mama era liantul. Acel element invizibil care ne aducea la aceeași masă, care ne făcea să înghițim orgoliile și să ne uităm unii la alții fără să ne urâm prea tare. Când a plecat, am descoperit că fără lipici, lucrurile nu mai stau împreună. Surpriză.

Îmi pare rău că n-am apreciat timpul cu ea așa cum ar fi trebuit. Asta e fraza pe care probabil o spun toți copiii la un moment dat, deci nu sunt originală. Dar o simt, și atât contează acum.

Ultimul an al ei, 2005, a fost altceva. Nu mai era ea, nu în totalitate. Neamțul ăla blestemat care fură ideile, amintirile, fețele cunoscute – îți ia omul din față și îți lasă doar o coajă familiară. Și totuși, chiar și atunci, se bucura. Născusem tocmai fata cea mică, și mama venea și stătea cu ea. Aproape toată vara au petrecut-o împreună în grădină – bunica și nepoata, povestind una cu alta, fiecare în limba ei. Nu știu ce-și spuneau. Dar se înțelegeau. Asta rămâne.

Mi-e dor de ea.

Nu de mama idealizată din amintiri frumoase, ci de ea – cea reală, cu bolile ei, cu oboseala ei, cu bucuriile ei mici și cu veșnica cicăleală ”Stai dreptă! Nu mai sta adunată!”.  De faptul că, atât timp cât era ea, mai exista un centru.

Când a plecat, centrul s-a mutat. Tata s-a recăsătorit. Nu mai vorbim. Deci nu, nu ne-am descurcat. Ne-am risipit.

Uneori ai nevoie de un avion, un drum printre dealuri și câteva zile libere ca să descoperi o regiune viticolă. Alteori, totul începe cu câteva sticle trimise acasă și o degustare online bine făcută.

 Așa am ajuns, măcar imaginar, în Oltrepò Pavese — zona italiană aflată între Lombardia și Emilia-Romagna despre care foarte puțină lume vorbește la noi, deși este una dintre cele mai importante regiuni din lume pentru Pinot Noir.

 Degustarea organizată de Torrevilla  a funcționat exact ca o invitație la călătorie în formă lichidă. În timp ce paharele se umpleau succesiv cu spumante Metodo Classico, Riesling și Pinot Noir, oamenii din cramă povesteau despre soluri calcaroase, diferențe de temperatură dintre zi și noapte, podgorii plantate pe dealuri abrupte și obsesia lor pentru Pinot Noir.

 La final aveai senzația că nu participasei doar la o degustare, ci că tocmai ți se făcuse poftă de o nouă destinație italiană.

 Regiunea italiană care pariază pe Pinot Noir

Oltrepò Pavese are o particularitate interesantă: deși este în Lombardia, stilul vinurilor și cultura locală par influențate mai degrabă de Europa centrală decât de sudul exuberant al Italiei. Localnicii sunt foarte mândri că se află pe paralela de 45 de grade latitudine nordică, alături de Burgundia, Bordeaux sau Dealu Mare, și consideră că exact acest lucru explică relația specială a regiunii cu Pinot Noir-ul.

 Iar cifrele chiar sunt impresionante. Oltrepò Pavese se află printre cele mai mari regiuni cultivate cu Pinot Noir din lume, iar Torrevilla este unul dintre producătorii importanți ai zonei: o cooperativă fondată în 1907, cu aproximativ 200 de membri și 500 de hectare de viță-de-vie.

 Mai interesant este că oamenii chiar au studiat obsesiv terroir-ul. În colaborare cu Universitatea din Milano au analizat timp de aproape zece ani solurile, clima și expunerile diferitelor parcele, integrând totul într-un sistem GIS pentru a identifica exact zonele cele mai bune pentru fiecare stil de vin.

 Sună foarte academic, dar rezultatul se vede simplu: vinurile au identitate clară și un raport calitate-preț aproape șocant de bun.

 Spumante italiene care îți schimbă complet așteptările despre preț

Primul lucru care m-a surprins la degustare a fost cât de bune erau spumantele Metodo Classico raportat la preț.

 În ultimii ani ne-am obișnuit ca metoda tradițională să vină automat cu prețuri mari. Champagne-ul a devenit aproape un lux inaccesibil pentru consum frecvent, iar multe alternative premium merg și ele în aceeași direcție.

În Oltrepò Pavese încă mai există însă filosofia aceea foarte italiană că vinul bun trebuie să rămână accesibil și băubil, nu transformat într-un obiect de muzeu.

Brut-ul non-vintage degustat avea exact tipul acela de profil care te face să revii la pahar: cireșe roșii discrete, citrice, coajă de lămâie, puțină pâine prăjită și o mineralitate cretoasă foarte plăcută. Gustativ era crocant, energic și foarte proaspăt.

Apoi a venit informația care a schimbat complet perspectiva: aproximativ 8 euro ex works.

Opt euro pentru un spumant produs prin metodă tradițională, cu fermentație secundară în sticlă și lucru atent pe drojdii fine.

Genul acela de affordable luxury pe care îl găsești tot mai greu.

Extra Brut-ul care m-a făcut să caut bilete spre Milano

 Cel mai bun vin al degustării pentru mine a fost Extra Brut 2022, provenit din podgorii situate la aproximativ 300 de metri altitudine în Borgo Priolo. Perlaj fin, elegant, fără exuberanță inutilă. Arome de zmeură, merișoare, grapefruit roz și aluat proaspăt, plus o mineralitate foarte precisă care îi dădea tensiune și verticalitate. Era genul de spumant care ar funcționa perfect atât ca aperitiv, cât și la masă. Și din nou, prețul: în jur de 9,5 euro ex works. În contextul actual al pieței europene, este aproape absurd de competitiv.

Nu întâmplător regiunea încearcă acum să promoveze noua denumire „Classese” pentru spumantele sale Metodo Classico, cu reguli clare de producție și maturare. Se simte foarte clar dorința lor de a construi o identitate proprie pentru Pinot Noir-ul local.

Riesling italian și un Pinot Noir fără complexe

Degustarea a continuat cu un Riesling Italian foarte prietenos și extrem de bine făcut pentru zona lui de preț. Floral, cu piersici coapte, flori de tei și o prospețime foarte bine păstrată.

Apoi a venit Pinot Noir-ul roșu, probabil cel mai sincer vin din lineup. Fructuos, cu cireșe și vișine bine coapte, taninuri moi și o notă minerală care amintea constant de solurile bogate în cretă despre care se vorbise pe parcursul prezentării. Mi-a plăcut mai ales faptul că nu încerca să copieze Burgundia. Nu avea ambiția aceea obositoare de „great wine”. Era pur și simplu foarte bine făcut, echilibrat și extrem de ușor de băut.

O regiune care merită pusă pe listă

 Poate exact asta mi s-a părut cel mai interesant la Oltrepò Pavese: senzația că încă nu încearcă prea tare să impresioneze.

Nu există discursul grandios al marilor regiuni viticole, nici prețurile speculative și nici senzația că experiența este construită exclusiv pentru turiști. În schimb, există vinuri foarte bune, peisaje superbe și o cultură locală care pare încă autentică.

Iar dacă o degustare online reușește să transmită atât de clar personalitatea unei regiuni, probabil că locul merită văzut și în realitate.

O sâmbătă de detașare completă. Ieri. În ultima vreme îmi place tot mai mult ideea de a dispărea puțin dintre oameni ca să mă adun după o săptămână și înaintea alteia noi.

Astăzi am sărbătorit 160 de ani de la fondarea Casei Regale a statului român modern, la Palatul Elisabeta, la invitația Irinei. Prima mea participare la un astfel de eveniment și, evident, primul meu moment real de panică provocat de un dress code.

Pe invitație scria clar:
Doamnele, ținută de după-amiază și pălărie

Problema era că toate pălăriile mele sunt de iarnă, iar singura de vară nu funcționa deloc cu ținuta pe care o aveam în minte. Așa că am ajuns la atelierul Corinei și am plecat de acolo cu o pălărie spectaculoasă. Genul de obiect complet inutil pentru viața reală și absolut esențial pentru suflet.

Ar merge perfect la Ascot. Doar că este neagră și probabil ușor prea dramatică pentru o recepție regală de mai.

Am purtat rochia în care m-am căsătorit a doua oară și niște pantofi asortați cu florile de pe ea. Perfection was not exactly achieved, dar am învățat că o mare parte din eleganță vine din cât de împăcat ești cu tine însuți.

Lume multă. Fanfară. Corturi cu mâncare și băutură. Vinuri mai ales din Republica Moldova și un singur producător român — Domeniul Coroanei Segarcea.

Dress code-ul fusese explicat foarte clar și totuși interpretările au fost creative. Foarte multe pălării improvizate, lipite strategic de câte o cordeluță. Mult prea mulți ochelari de soare. Rochii elegante combinate cu RayBan Aviator. Bărbați prinși în costume prea strâmte, cu nasturi care păreau la un pas de libertate.

Dar am văzut și oameni impecabili. Ținute colorate, bine construite, cu acel tip rar de eleganță care nu cere atenție și tocmai de aceea o primește.

Mi-au plăcut în mod special cuplurile care se asortaseră discret. Restul părea o frescă foarte sinceră a societății românești: profesori, rectori, servicii, politicieni, societate civilă și oameni care probabil aflaseră de eveniment cu două ore înainte.

Am plecat mai devreme. Suficient protocol pentru o zi.

Ne-am oprit la ProWine lângă stadion pentru un pahar de cava și analiza post-eveniment împreună cu Irina și Oana. Dinamo avea meci și zona era plină de jandarmi, dar am reușit să ne strecurăm până la bar, ceea ce consider o victorie personală.

Ajunsă acasă, mi-am tăiat slănină cu ceapă și am deschis un Riesling Vinca 2020 de la Villa Vinea.

Asocierea perfectă după o după-amiază regală.

Mi-a venit ideea jurnalului ăstuia mergând spre yoga, pe traseul meu aproape zilnic de pe Calea Victoriei. Uneori oamenii mă enervează, dar multitudinea de exemple umane e prea fascinantă ca să aleg alt drum.

Poate interpretez greșit jumătate din ce văd. Dar mersul pe Calea Victoriei fără să inventezi povești despre oameni ar fi aproape imposibil.

 Vineri seara trotuarele devin un experiment social. Terasele ocupă aproape tot spațiul și drumul ajunge să semene cu o cârciumă foarte lungă prin care trebuie să faci slalom printre mese, oameni și grupuri care merg compact și se opresc brusc fără niciun motiv.

 În fața mea, un cuplu foarte tânăr. Ea ținea în aceeași mână poșeta și degetul lui mic. Doar atât. Nu mi-am dat seama dacă el refuza elegant să ofere mai mult de un deget sau dacă devenise pur și simplu un accesoriu asortat cu geanta. Un fel de versiune romantică pentru „îi dai un deget și îți ia toată mâna”.

 Pentru mine mersul pe Calea Victoriei în weekend e o provocare reală. Eu merg repede. Conceptul de plimbare îmi este complet străin. Mă deplasez ca cineva care are mereu ceva mai bun de făcut decât să existe pe stradă.

 În jur se vorbeau toate limbile posibile. Americani, francezi, evrei — ultimii mereu în zona Radissonului și a cazinoului. În mod inexplicabil, am observat că au reapărut balerinii. Asta înseamnă că trebuie să-mi caut și eu perechea abandonată prin dulap de vreo 20 de ani.

 Mă uit în vitrina de la Max Mara și îmi imaginez ce-aș cumpăra dacă aș câștiga la loto. Genul de exercițiu financiar complet inutil, dar surprinzător de relaxant.

 La Cercul Militar fac dreapta pe Regina Elisabeta și aici începe alt sport urban: bicicliștii care claxonează nervos printre pietoni, deși trotuarul e deja prea mic pentru toată lumea.

 Orașul era plin și animat. Fetele păreau trase la indigo: păr lung, buze umflate, aceeași expresie tensionată de parcă viitorul lor depinde integral de ce se întâmplă în seara asta.

 Îmi amintesc perfect sentimentul. După care îmi amintesc și că viața a continuat după fiecare “seară importantă”, indiferent cât de dramatic păreau lucrurile atunci.

 La Mayfair 39 era coadă. Nu știu dacă pentru clătite sau pentru iluzia unei vieți londoneze. Categoria principală: 16 până la 30 de ani și mult entuziasm.

 Mai încolo, la Gelateria Romana, aceeași agitație. Cozi, zumzet, oameni fericiți cu înghețată. Pentru câteva secunde mi-am amintit de înghețata de bere mâncată acum ani la târgul din Nürnberg.

 După tot slalomul urban, am ajuns acasă.

 La un Pinot Noir. My precious.

Rosé-ul rămâne, fără îndoială, cel mai fotogenic vin. Dar dincolo de estetica lui „instagramabilă”, este poate cel mai seducător prin versatilitate: delicatețea și finețea unui vin alb, dublate de o structură subtilă, uneori surprinzător de atletică, care amintește de vinurile roșii. Este acel echilibru perfect între lejeritate și caracter.

Primăvara abia se instalează. Aerul încă păstrează o răcoare timidă, dar lumina devine din ce în ce mai caldă, zilele mai lungi, iar gândul fuge instinctiv către primul pahar de rosé savurat în soare. Este mai mult decât un vin — este o stare.

Calabria. Între mare, lumină și vin

După patru ani, am redescoperit Calabria — de această dată pe malul Mării Ionice, în apropiere de Cirò. Sudul Italiei are acel dar rar de a te face să te simți imediat „acasă”, chiar și atunci când ești departe. Doar nuanțele hipnotice ale Mediteranei îți reamintesc că ești, de fapt, într-un alt colț de lume.

Trei zile de concurs. Trei zile de concentrare, rafinament și descoperire.

Peste 55 de degustători internaționali, din 20 de țări, au evaluat în orb peste 1.100 de vinuri rosé din 30 de țări. O radiografie autentică a tendințelor globale și a diversității stilistice.

Pentru mine, ediția aceasta a venit și cu o premieră: rolul de președinte de comisie. O onoare și o responsabilitate pe care am trăit-o cu bucurie și respect. Alături de buyeri, jurnaliști și profesioniști din industrie, am format o echipă echilibrată, în care fiecare perspectivă a contat.

Stiluri, identitate și terroir

Unul dintre cele mai fascinante aspecte în astfel de degustări este momentul în care începi să „recunoști” vinul — țara, uneori chiar regiunea.

Franța rămâne etalonul incontestabil. Rosé-uri cu culoare delicată, aproape diafană, dar cu o eleganță și o structură impecabile. Provence-ul este, fără echivoc, reperul absolut. Languedoc, Bordeaux sau Corsica vin aproape, dar cu o ușoară notă de rusticitate în comparație cu rafinamentul emblematic al Provence-ului.

Italia a impresionat puternic anul acesta, în special Abruzzo, cu două Mari Medalii de Aur. Unul dintre vinuri — Talmonti Rosé 2025 — a fost, fără exagerare, una dintre revelațiile competiției.

Și poate că ceea ce face această experiență și mai specială este faptul că două dintre revelațiile oficiale ale concursului au fost jurizate chiar în cadrul comisiei mele.

A doua revelație vine din România — Issa Pinot Noir Rosé 2025 — un vin care confirmă direcția clară în care se îndreaptă rosé-ul românesc și potențialul său pe scena internațională.

Am avut, de altfel, o serie consistentă de rosé-uri românești foarte bine realizate, atât în secțiunile dedicate, cât și în serii mixte, ceea ce mi-a confirmat încă o dată diversitatea stilistică a producătorilor noștri.

În total, România a înscris 51 de probe și a obținut 17 medalii — o rată de succes de 33%.
Rezultatul? O Mare Medalie de Aur, 6 medalii de aur și 10 medalii de argint.

Este mai mult decât un scor. Este o validare. O prezență care nu mai poate fi ignorată.

Rosé-ul, între tendință și emoție

Este adevărat: rosé-ul nu mai este în același val de consum ca înainte de pandemie. Dar își păstrează farmecul. Și, mai ales, relevanța.

Pentru că rosé-ul nu este doar despre trend. Este despre moment. Despre lumină. Despre atmosferă. Despre acea senzație subtilă că vara începe puțin mai devreme, într-un pahar.

Iar competiții precum Concours Mondial de Bruxelles nu sunt doar despre medalii sau clasamente, ci despre direcții. Despre cum se schimbă gusturile, despre cum se conturează identități și despre cine are curajul să iasă din tipare.

Pentru mine, rosé-ul rămâne începutul fiecărui sezon.
Și, de fiecare dată, o promisiune.

Din 2014, de la prima mea participare, acest concurs a fost pentru mine definiția consecvenței. Aproape ritualic, an de an, ne reîntâlneam în același loc: hotelul de la Borsigturm, aproape de lacul Tegel, într-un Berlin care părea mai degrabă provincie – liniștit, calm, departe de agitația orașului. Era mai mult decât o locație. Era un spațiu familiar, o rutină, o familie. Familia a rămas. Dar în 2026, pentru prima dată, decorul s-a schimbat.

Mutarea în Alexanderplatz a venit ca o mică zdruncinare a acestei tradiții. Dintr-o zonă aproape contemplativă, ne-am trezit în inima orașului, la câțiva pași de tot ce înseamnă Berlin turistic. Un hotel mai mare, o sală de concurs generoasă, mai multă energie, mai multă mișcare. Ne-am regăsit cu toții acolo, dar în prima seară ne-a lipsit instinctul locurilor știute. A fost nevoie de puțin timp pentru a ne recalibra și a ne regăsi ritmul – inclusiv pentru unul dintre cele mai frumoase ritualuri ale serilor: degustarea vinurilor aduse de fiecare de acasă, împărtășite între colegi, prieteni și, de fapt, această familie extinsă care sunt jurații BWT. Apoi au început cele patru zile de concurs.

Și anul acesta am fost în rolul de team leader al unui panel – o responsabilitate cu care sunt deja familiarizată, dar care vine, de fiecare dată, cu atenție și rigoare în plus. Dincolo de partea organizatorică – verificarea probelor, corelarea sticlelor, asigurarea că fiecare vin este evaluat complet – rolul te obligă la un exercițiu constant de obiectivitate. La Berliner Wine Trophy nu judecăm preferințe, ci calitate. Nu contează dacă îți place sau nu un stil – un vin corect, echilibrat, fără defecte trebuie punctat ca atare. Chiar și atunci când nu e „pe gustul tău”.

Iar vinurile din acest an au făcut lucrurile ușoare. Calitatea a fost remarcabilă – cred că nu am mai întâlnit atât de puține defecte într-o ediție. În fiecare zi, cele aproximativ 50 de vinuri ne-au purtat prin toată Europa și nu numai, într-o călătorie intensă, împărtășită cu colegii din panel.

Am fost și norocoasă. În cele patru zile, am acordat 7 Mari Medalii de Aur – vinuri cu peste 93 de puncte, acele vinuri care chiar te opresc din degustare și te fac să revii la pahar. Un Spätburgunder german, un cupaj elegant de Grauburgunder cu Weissburgunder, o șampanie din 2019, două Malbec-uri din Argentina (2023 și 2017), un cupaj chilian Cabernet–Carmenère și un Touriga Nacional portughez din 2019. Interesant este că niciunul nu a fost dulce sau fortifiat – acele stiluri care, de regulă, impresionează rapid. Toate au fost vinuri seci, complexe, cu identitate și o legătură clară cu originea lor.

Un capitol aparte l-au reprezentat vinurile românești – albe, seci. Din 17 probe, una a fost returnată din cauza unui defect de dop și înlocuită cu o a doua sticlă, care însă a fost evaluată de o altă comisie. Restul au performat remarcabil: 3 medalii de argint, iar toate celelalte – aur. Feteștile au atras atenția prin expresivitate și echilibru, iar o Tămâioasă românească s-a apropiat periculos de mult de o Mare Medalie de Aur. Recunosc, am fost atentă să nu par părtinitoare, însă colegii mei au fost chiar mai generoși în evaluare. Un semnal clar că soiurile noastre autohtone merită nu doar apreciere, ci și o strategie coerentă de promovare.

La nivel general, s-a simțit că 2024 nu a fost un an ușor pentru Europa. Efectele schimbărilor climatice sunt din ce în ce mai evidente: vinuri corecte, recognoscibile, dar uneori cu o expresie aromatică mai reținută. În schimb, 2025 promite deja mai multă prospețime și vinuri mai prietenoase. Un alt detaliu interesant: mai puține rosé-uri decât în alți ani, semn că trendul începe să se tempereze, dar o prezență puternică de Pinot Noir, sub toate formele lui. Lumea pare să se întoarcă spre roșii mai lejere, fructate, cu intervenții minime de lemn.

Dincolo de concurs, experiența a fost completată de un mic bonus: vremea. Temperaturile ridicate ne-au permis să inaugurăm ediția cu o bere pe terasă, chiar lângă hotel – un avantaj clar al noii locații. Iar surpriza a venit într-o seară de marți, când, fără așteptări, am descoperit muzică live și am avut parte de una dintre cele mai memorabile seri ale acestei ediții.

Pentru că, până la urmă, Berliner Wine Trophy nu înseamnă doar vin. Înseamnă oameni, întâlniri, povești și acel sentiment rar că, indiferent unde se mută, familia rămâne aceeași. Iar uneori, schimbarea nu face decât să confirme exact asta.

De fiecare dată când lucrurile nu ies cum ar trebui, începe căutarea vinovatului. Producătorii nu s-au mobilizat la timp. Autoritățile au întârziat procedurile. Licitațiile au fost lansate prea târziu. Bugetele sunt anuale. Termenele sunt stricte. Fiecare argument are o doză de adevăr. Și totuși, dacă privim mai atent, problema nu este niciodată doar administrativă. Problema este că nu reușim să funcționăm împreună. Exportul nu este un exercițiu de orgoliu individual și nici un sprint de moment. Este o construcție de durată. Necesită consecvență, încredere și asumare colectivă. În schimb, în sectorul nostru apare mereu cineva convins că poate face mai bine singur decât o structură asociativă. Poate că intențiile sunt bune. Poate că energia este reală. Dar reprezentarea unei industrii nu se face individual, pe un SRL, oricât de bine intenționat ar fi demersul. Vinul românesc nu este un produs izolat. Este imaginea unei țări. Iar imaginea nu se negociază de la un an la altul, în funcție de buget sau de orgolii.

În 2017, la Vinexpo Bordeaux, România a lăsat în urmă o factură neplătită și un gust amar. Atunci am spus că a fost un accident, o decizie administrativă neinspirată, o lecție care nu se va mai repeta. Au trecut nouă ani. Suntem în 2026. Ne place să credem că ne-am maturizat. Și totuși, vulnerabilitățile sunt aceleași. Se invocă rigiditatea bugetară, procedurile publice, constrângerile fiscale. Toate sunt reale și cunoscute. Tocmai de aceea ar trebui integrate într-un mecanism stabil, predictibil. Dacă sectorul vitivinicol este considerat strategic, atunci promovarea externă nu poate depinde de improvizație sau de sincronizări fragile între instituții și producători.  Dar nici sectorul nu este lipsit de responsabilitate. Asociațiile nu sunt suficient consolidate, producătorii nu reușesc să formuleze o strategie comună coerentă, iar încrederea reciprocă rămâne limitată. Fiecare trage, uneori, spuza pe turta lui, iar imaginea colectivă rămâne secundară.

La Wine Paris, standul nu este doar un spațiu de expunere. Este o declarație. Este cartea noastră de vizită. Într-o industrie în care percepția valorează enorm, felul în care te prezinți spune dacă ești un partener serios sau o prezență accidentală. Poate că, din punct de vedere fiscal, diferențele de buget nu sunt dramatice. Din punct de vedere al imaginii, însă, ele pot cântări decisiv. Realitatea este incomodă: sectorul vitivinicol românesc este mai mic decât pare și mai vulnerabil decât ne place să recunoaștem. În jurul lui există competiție acerbă, piețe saturate, presiune pe preț și pe poziționare. Fără o strategie comună și fără susținere instituțională coerentă, fiecare producător rămâne singur într-o luptă disproporționată. Statul spune, pe bună dreptate, că are nevoie de propuneri concrete din partea sectorului. Sectorul spune, la fel de justificat, că are nevoie de predictibilitate și sprijin real. Între aceste două așteptări, timpul trece, iar oportunitățile se pierd. Nu este o problemă de vinovat unic. Este o problemă de maturitate colectivă.

Reprezentarea României la un târg precum Wine Paris nu poate fi lăsată la voia întâmplării și nici delegată informal unor inițiative izolate, oricât de bine intenționate. Este nevoie de un cadru clar, de criterii transparente, de un mecanism care să ofere șanse egale și celor mari, și celor mici. Este nevoie de asumare politică, dar și de coeziune internă. Altfel, vom continua să repetăm același scenariu: emoție înainte de târg, tensiune în organizare, justificări după. Iar imaginea vinului românesc va rămâne suspendată între potențial și realitate.

Poate că momentul Wine Paris 2026 nu este un eșec, ci un nou semnal. Un semnal că nu mai putem amâna profesionalizarea reprezentării externe. Că nu mai putem funcționa fragmentat. Că nu mai putem trata imaginea drept un detaliu. Pentru că, în lumea vinului, imaginea este începutul încrederii. Iar încrederea se construiește greu și se pierde ușor. Întrebarea nu mai este cine este vinovat. Întrebarea este dacă vom avea luciditatea să ne așezăm la aceeași masă — producători, asociații, autorități — și să construim, în sfârșit, împreună.

Chris Howard  vorbește despre această diferență cu o claritate care te obligă să te oprești. Între a gândi despre vin și a gândi cu vinul există o distanță subtilă, dar esențială. În primul caz, vinul devine obiect. În al doilea, devine experiență. Un pretext pentru a fi mai atent la ce simți, la ce percepi, la ce se întâmplă în tine. („Rethinking wine means shifting from thinking about wine to thinking with wine.”)

Poate de aceea discuția despre vin nu mai poate fi separată de felul în care trăim și consumăm, mai ales într-un context în care cifrele spun o poveste, iar realitatea din pahar spune uneori alta.

România produce, statistic, aproximativ patru milioane de hectolitri de vin. Sună impresionant. Dar dacă privim mai atent, vedem că vinul certificat care ajunge efectiv pe piață, conform datelor ONVPV, este sub un milion de hectolitri anual. Diferența dintre aceste două cifre spune mult despre fragmentarea pieței, despre autoconsum, despre vinul care nu intră niciodată în circuitul comercial și despre cât de mică este, de fapt, partea vizibilă a industriei.

În același timp, rafturile se umplu de vinuri din import. Italia, Franța și Spania sunt principalele surse, la care se adaugă tot mai vizibil Republica Moldova. Vinuri corecte, constante, uneori surprinzător de ieftine. Vinuri care nu cer prea mult efort din partea consumatorului și nici prea multă implicare emoțională. Le iei, le bei, mergi mai departe.

În acest context, vinul românesc se află într-o poziție delicată. Nu mai poate concura doar prin preț, dar nici nu și-a construit încă pe deplin un discurs coerent despre identitate, sens și diferență. Iar consumatorul, prins între promoții și recomandări rapide, ajunge să aleagă adesea din reflex, nu din convingere. Poate că adevărata problemă nu este lipsa de calitate. Ci lipsa de atenție.

Pentru că vinul cere timp. Cere liniște. Cere disponibilitatea de a observa nu doar ce e în pahar, ci și ce se întâmplă în tine în timp ce îl bei. Ce îți atrage atenția. Ce te emoționează. Ce îți scapă. Ce îți vine să judeci prea repede.

Poate că exact din acest punct se naște ideea de Un vin pe zi: din dorința de a încetini și de a fi mai conștienți în relația noastră cu vinul. Nu ca un gest automat, nu ca o bifă zilnică, ci ca un moment de atenție reală. Un pahar care nu cere grabă, ci prezență. Care nu vine cu răspunsuri, ci cu întrebări.  Pentru că atunci când începi să bei vin în felul acesta, se schimbă ceva. Nu doar în felul în care alegi o sticlă, ci în felul în care te raportezi la gust, la timp, la valoare. Iar în acel moment, diferența dintre un vin românesc și unul de import nu mai este doar o chestiune de preț sau origine, ci de relație.

Poate că viitorul vinului nu stă în volume mai mari sau în promoții mai agresive. Poate că stă în această reîntoarcere la atenție. La gestul simplu de a fi prezent. La curajul de a simți, nu doar de a evalua. Iar dacă există o direcție care merită explorată mai mult în anii ce vin, poate că aceasta este: să învățăm, din nou, să bem vinul ca oameni, nu ca algoritmi.

Harari vorbește despre o lume în care decizia se mută tot mai mult din mâna omului către sisteme automate, algoritmi, modele predictive. O lume în care valoarea este măsurată prin eficiență, scalabilitate și control. O lume în care diferențele sunt considerate zgomot, iar uniformitatea devine o virtute. Privind din această perspectivă, vinul – mai ales vinul autentic, legat de loc, climă și oameni – pare aproape o formă de rezistență culturală. Pentru că vinul nu este și nu poate fi un produs perfect standardizat. Nu răspunde complet la comenzi algoritmice. Nu poate fi redus la un set de date. Fiecare recoltă spune o poveste diferită, fiecare sol imprimă o identitate, fiecare producător adaugă o nuanță personală. Iar această imprevizibilitate este exact opusul lumii pe care tehnologia încearcă să o ordoneze. Aici apare, de fapt, miza reală pentru România. Într-o Europă tot mai preocupată de reglementare, control și optimizare, România se află într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, este în urmă din punct de vedere al infrastructurii, al promovării și al organizării pieței. Pe de altă parte, tocmai această întârziere a păstrat ceva extrem de valoros: diversitatea, autenticitatea și o relație încă vie între om, pământ și produs. Problema este că acest avantaj poate fi pierdut foarte ușor dacă încercăm să copiem modele care nu ne aparțin. Dacă ne raportăm la vin exclusiv prin indicatori economici, randamente și volume, riscăm să intrăm într-o competiție pe care nu avem cum să o câștigăm. România nu va putea concura niciodată cu marile țări producătoare prin cantitate sau uniformitate. Dar poate câștiga prin poveste, caracter și identitate.

Aici intervine întrebarea esențială: ce facem, concret, cu această realitate?

Primul pas ar fi să înțelegem că vinul românesc nu trebuie poziționat ca un produs de masă, ci ca un produs cultural. Exact așa cum Franța și Italia au reușit să își transforme regiunile viticole în repere de identitate națională, România are nevoie de o schimbare de discurs. Vinul nu este doar rezultatul unei tehnologii agricole, ci expresia unui teritoriu, a unei istorii și a unei comunități.

În al doilea rând, tehnologia nu trebuie respinsă, ci folosită inteligent. Inteligența artificială, digitalizarea și noile instrumente pot deveni aliați reali dacă sunt folosite pentru a susține autenticitatea, nu pentru a o înlocui. Trasabilitatea, promovarea inteligentă, accesul la piețe internaționale, educarea consumatorului – toate acestea pot fi accelerate prin tehnologie fără a distruge specificul local.

Dar pentru ca acest lucru să funcționeze, este nevoie de o viziune coerentă, nu de soluții fragmentate. România are nevoie de o strategie clară care să trateze vinul ca parte din identitatea sa culturală, nu doar ca produs agricol. O strategie care să susțină micii și mijlocii producători, să încurajeze diferențierea, să pună accent pe poveste și origine, nu doar pe conformitate birocratică. În lipsa unei astfel de viziuni, riscăm exact ceea ce Harari avertizează la nivel global: pierderea controlului asupra propriei identități, cedarea deciziilor către sisteme care nu înțeleg contextul local și transformarea culturii într-un simplu produs standardizat. Poate că adevărata întrebare pe care Davos o ridică nu este despre inteligență artificială, ci despre curaj. Curajul de a nu copia orbește. Curajul de a ne defini propriul drum. Curajul de a înțelege că progresul nu înseamnă uniformizare, ci capacitatea de a integra noul fără a șterge ce ne face unici. Iar în acest context, vinul românesc poate deveni mai mult decât un produs de export. Poate deveni o declarație de identitate într-o lume care riscă să uite ce înseamnă diferența autentică.

În inima orașului, Palazzo Branciforte își deschidea ușile către întâlnirile care aveau să spună povestea Siciliei moderne. Un palat renascentist care respiră încă noblețea austeră a secolelor trecute, transformat astăzi în spațiu cultural, era locul perfect pentru a înțelege o insulă aflată într-un moment de redefinire. Acolo, printre tavane înalte și galerii liniștite, Sicilia se pregătea să povestească altfel despre ea însăși.

Sicilia, între tradiție și schimbare — de la terroir la responsabilitate

Sicilia este astăzi una dintre cele mai mare denumiri reglementate din Italia, un mozaic viticol în care tradiția nu mai este suficientă pentru supraviețuire. Schimbările climatice nu sunt un concept abstract aici — sunt realitate: temperaturi mai ridicate, secete persistente, veri care ard, presiune asupra solurilor, presiune asupra oamenilor.

DOC Sicilia a ales să răspundă nu prin nostalgie, ci prin strategie. Și strategia are un nume: SOStain — fundația siciliană care își propune o transformare completă: de la agricultură integrată sau organică, la reducerea consumului de apă, de energie, la protecția solurilor, la trasabilitate totală și repunerea biodiversității în centrul poveștii.

După simpozion, la un pahar de vin, Antonio Rallo — președintele Consorțiului și proprietarul Donnafugata — mi-a explicat cu o naturalețe dezarmantă că SOStain nu e un concept de marketing, ci manualul de supraviețuire al Siciliei. În felul în care vorbea despre sol, apă și viță se simțea responsabilitatea unui om care știe că viitorul vinului începe cu gesturi mici, repetate ani la rând. Era limpede că pentru ei sustenabilitatea nu e un trend, ci o linie de viață. Aici vine surpriza: Sicilia nu vrea doar să rămână relevantă. Vrea să devină un model de sustenabilitate globală, în ciuda provocărilor.

Coloanele templului sicilian: Lucido, Grillo, Nero d’Avola

Primul masterclass a fost despre fundații, despre ce definește Sicilia la bază. Cele trei soiuri discutate – Catarratto (Lucido), Grillo și Nero d’Avola – sunt ca niște capitole esențiale din manualul identității siciliene, dar privite cu ochi moderni.

Catarratto / Lucido

Considerat mult timp un soi de volum, aici a apărut ca o mică revelație. Lucido-ul de altitudine are o prospețime care nu te duce cu gândul la sud, ci la aer rece, la dimineți limpezi. Note de grapefruit roz, mere verzi și piersici albe, apoi o salinitate fină care amintește de influența marină. În unele interpretări – mai ales cele maturate pe drojdii fine – capătă un plus de textură, ca o eleganță stinsă care nu are nevoie să se arate ostentativ. Un soi subestimat, dar cu un potențial imens.

Grillo

Dacă Lucido e tradiția, Grillo este libertatea. Un soi cameleon, capabil să fie, după zonă și vinificație, de la exotic și cald la marin și mineral. Uneori aduce mango și papaya, alteori flori albe și citrice vibrante. În vinurile degustate, Grillo a oscilat între linii verticale, citrice, și expresii bogate, aproape tropicale. Un soi extrem de versatil, perfect adaptat vremurilor noi.

Nero d’Avola

Regele recunoscut al roșiilor siciliene. Cel degustat în masterclass îmbina parfum de mure, vișine și condimente, dar rămânea surprinzător de proaspăt, cu taninuri fine și o textură moale, plină. Nero d’Avola nu mai este vinul robust și greu de altădată — este un roșu modern, rafinat, care poate urca în altitudine fără să-și piardă identitatea.

Comorile ascunse: Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone

Al doilea masterclass a fost ca un capitol secund al aceleiași povești, dar mai poetic, mai fragil, mai exotic. Un fel de adâncire în diversitatea nebănuită a insulei.

Inzolia

Elegantă, calmă, discretă. În pahar pare simplă, dar gustul dezvăluie note de citrice, migdale, mango și o tentă fină de ierburi. Un soi solar, dar nu exuberant, ci bine echilibrat.

Zibibbo (Muscat de Alexandria)

Parfumul verii eterne. Arome de piersică albă, iasomie, ananas, dar cu un gust sec, tăios, curat. A fost vinul care a stârnit cele mai multe zâmbete — greu să rămâi impasibil în fața unui Zibibbo bine făcut.

Frappato

Jucăuș, rubiniu, floral. Arome de fragi, zmeură, violete. Taninuri aproape inexistente. Frappato e vinul care te face să uiți că ești la un masterclass și nu la o terasă într-o seară caldă. Se bea răcit, se bea repede, se bea cu chef.

Perricone

Un soi întors din uitare, cu taninuri ferme, ierburi aromatice, piper roz și fructe negre. A fost vinul care a adus seriozitate în sesiune, un fel de amintire că Sicilia nu e doar plăcere, e și profunzime.

Sicilia de mâine se naște azi

Cele două masterclass-uri au fost mai mult decât degustări. Au fost o lecție despre adaptare, despre identitate și despre schimbare. Acolo, în sălile răcoroase ale Palazzo Branciforte, am înțeles de ce Sicilia nu este doar o insulă a trecutului, ci o insulă a viitorului. Vinurile siciliene nu mai sunt „vinuri de soare”. Sunt vinuri de altitudine, viziune și responsabilitate. Lucido devine un alb de mineralitate pură. Grillo se transformă în superstarul modern al insulei. Nero d’Avola devine eleganță, nu doar forță. Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone — fiecare își găsește locul într-o Sicilie în schimbare. Iar în spatele tuturor acestor vinuri se află o filosofie comună:
sustenabilitatea nu e un trend; e singura cale.

Când am ieșit din palat, lumina de noiembrie încă mai stătea peste oraș, iar în aer rămăsese aroma vinurilor proaspăt degustate. Și mi-am dat seama că poate aici e farmecul Siciliei: e o insulă care nu trăiește în trecutul ei glorios, ci în prezentul pe care îl construiește, un prezent mai curajos decât multe regiuni viticole ale lumii. Sicilia nu se reinventează. Sicilia evoluează și te invită, discret, să fii martor la asta.

Un distilat cu un trecut ascuns

Raicilla s-a născut în secolul al XVII-lea, când producătorii locali încercau să evite taxele coloniale impuse distilatelor din agavă. Pentru a o ascunde, au numit-o „raicilla” – adică „rădăcină mică” – sugerând că ar proveni din rădăcinile plantei, nu din inima acesteia.
Dar în spatele acestui nume modest se ascund secole de meșteșug. Populațiile indigene din vestul Mexicului foloseau agava (maguey) cu mult înainte de colonizarea spaniolă. Cuvântul mezcal provine chiar din limba nahuatl – mexcalli, care înseamnă „maguey copt” – o amintire că aceste băuturi sunt mai vechi decât statul modern și chiar decât națiunea însăși.

În Jalisco, acest savoir-faire ancestral s-a împletit cu tehnicile de distilare aduse din Asia prin ruta comercială Manila Galleon (1565–1815). Navele care veneau din Filipine către portul mexican Acapulco transportau nu doar mirodenii și mătase, ci și arta distilării. Când acest savoir-faire a ajuns în munții din Jalisco, s-a contopit cu tradiția locală – și astfel s-a născut Raicilla.

De la „Vino Mezcal” la Denumire de Origine

În secolul al XIX-lea, băuturile distilate din agavă erau cunoscute generic drept vino mezcal și se produceau pe o arie vastă, care includea și Tequila.
Documente istorice arată că, în 1887, existau peste 60 de milioane de plante de agavă cultivate, producând aproximativ 100.000 de butoaie de „vino mezcal”.

Raicilla însă a urmat un alt drum. Produsă în satele izolate din munți sau de pe coastă, adesea în afara legii, a rămas un secret rural, transmis din tată în fiu, în mici distilerii numite tabernas.

Abia în 2019, Raicilla a primit propria Denumire de Origine Controlată, acoperind 16 municipalități din Jalisco și una din Nayarit. După trei secole de anonimat, „mica rădăcină” și-a câștigat, în sfârșit, locul în istorie.

Gustul locului

Raicilla nu este doar o băutură – este un dialog cu pământul.
În funcție de locul în care este produsă, își schimbă complet caracterul:

• Raicilla de la Sierra provine din zonele temperate și minerale ale munților din jurul localităților Mascota și San Sebastián del Oeste, fiind obținută în special din Agave maximiliana și inaequidens. Rezultatul: arome florale, ierboase, o aciditate fină – aer de munte îmbuteliat.
• Raicilla de la Costa se naște în zonele calde și umede ale coastelor Pacificului, lângă El Tuito și Tomatlán, unde predomină Agave angustifolia și rhodacantha. Gustul este mai rotund, mai fructat, cu accente de mango, briză marină și fum subtil.

Îmi amintesc prima degustare de Raicilla, în distileria artizanală Taberna Tres Gallos, dintr-un sat de munte. Arome de pin și citrice, cu o notă delicată de fum și sare. Era ceva profund uman în acel pahar – imperfect, viu, autentic.

Măiestrie și chimie

În ciuda aspectului său rustic, Raicilla este o minune a chimiei naturale.
Când inimile de agavă (piñas) sunt coapte, inulina se transformă în zaharuri simple; în timpul fermentației, drojdiile sălbatice le convertesc în alcool și esteri aromatici; iar distilarea în alambicuri de cupru sau argilă concentrează compușii volatili într-un distilat bogat și texturat.

Fiecare etapă adaugă complexitate:

• Coacerea creează note caramelizate și fumurii;
• Fermentația aduce arome de fructe și condimente;
• Distilarea oferă finețe și echilibru.

Majoritatea Raicillăi este îmbuteliată la 40–50% vol. alcool, în varianta joven (neînvechită), pentru a-i păstra puritatea. Unele ediții sunt maturate în butoaie de stejar (reposado sau añejo) ori în sticlă (madurada en vidrio), pentru a-i rotunji gustul și a adăuga tonuri de vanilie, fructe uscate și condimente.

Un produs de dimensiune umană

Spre deosebire de tequila, Raicilla rămâne un distilat artizanal în adevăratul sens al cuvântului.
Există doar aproximativ 82 de distilerii înregistrate, care produc în jur de 650.000 de litri pe an – o fracțiune infimă comparativ cu producția industrială de tequila. Ecosistemul este intim: fermieri, distilatori și familii care lucrează împreună, cultivând circa 1.100 de hectare de agavă.

Aproximativ 70% din Raicilla provine din Agave maximiliana, o specie care crește spontan pe pantele abrupte ale Sierra Madre Occidental. Recoltarea nu este industrială – este personală. Fiecare plantă are nevoie de 8 până la 12 ani pentru a se maturiza, înainte de a fi tăiată, coaptă în cuptoare de pământ și fermentată sub cerul liber.

Această legătură cu timpul și locul îi oferă Raicillei sufletul său. În gust simți răbdarea, clima, altitudinea.

Există trei mari categorii de producție:

• Raicilla – produsă prin metode moderne, cu autoclave de inox.
• Raicilla Artesanal – obținută prin metode tradiționale (cuptoare de lut, distilare în alambic de cupru).
• Raicilla Ancestral – integral manuală, fără intervenții mecanice, distilată în alambic de argilă.

Iar clasificarea finală, în funcție de maturare, variază între:

• Joven / Blanco / Plata – nematurată, expresia pură a agavei.
• Madurada en Vidrio – maturată în sticlă cel puțin 12 luni.
• Reposada / Oro – maturată în lemn 2–12 luni.
• Añejada – peste 12 luni, cu note complexe și persistente.

Degustarea Raicillei – un moment personal

Datorită participării la Spirits Selection by CMB, înconjurată de experți din întreaga lume, m-am aflat în fața unui pahar care mi-a contrazis toate așteptările.
Raicilla nu seamănă nici cu precizia limpede a tequilei, nici cu fumul intens al mezcalului. E mai sălbatică – aromele se deschid lent, imprevizibil. Note de ierburi sălbatice, coajă de citrice, pământ încălzit de soare și o ușoară sărătură care persistă pe palat.

Mi-a reamintit de ce călătorim pentru gust: pentru a găsi autenticitatea.
Raicilla nu e lustruită – e pură. Vorbește despre munți, foc și oameni care nu au încetat niciodată să creadă că tradiția are un loc în modernitate.

Dintr-un trecut ascuns, spre un viitor luminos

Astăzi, Raicilla stă cu mândrie alături de tequila și mezcal, ca unul dintre marile spirtoase ale Mexicului. Ruta turistică Ruta de la Raicilla, lansată de Consiliul de Turism al statului Jalisco, îi invită pe vizitatori să descopere tabernas-urile, să întâlnească maeștri distilatori și să experimenteze peisajul din spatele fiecărei sticle – munți acoperiți de ceață, cuptoare de lut care fumegă cu fibre de agavă și familii care transformă natura în cultură.

Pentru mine, Raicilla este mai mult decât o redescoperire – este o lecție.
Că autenticitatea supraviețuiește atunci când oamenii se implică.
Că fiecare înghițitură poate purta în ea secole de memorie.
Și că, uneori, cele mai mici rădăcini dau naștere celor mai puternice tradiții.