Sunt rude pe care nu ți le poți alege. Și e o familie pe care ți-o alegi, după standardele tale, undeva în afara țării, și care ajunge să conteze mai mult. Berliner Wine Trophy e, pentru mine, de mulți ani, familia a doua. Oameni frumoși și nebuni, cu care mă înțeleg și care mă înțeleg.

Ediția asta a fost a 30-a. Ne-a găsit tot în locația nouă, cea în care ne-am mutat din iarnă — de data asta fără șocul de a nu ști pe unde se iese la cafea. Ce s-a schimbat cu adevărat a fost altceva.

Cifrele

4200 de probe. 23 de comisii. Mai puține decât de obicei — și, dacă e să fiu sinceră, mai puține la fiecare concurs la care particip în ultima vreme. Nu e o coincidență și nici o dramă. E felul în care se așază piața: producătorii aleg mai atent unde își trimit vinurile, bugetele de marketing se subțiază, iar concursurile devin o decizie, nu un reflex.

Și nu e doar despre concursuri. Raportul OIV publicat în mai arată un consum mondial de 208 milioane de hectolitri în 2025, cu 2,7% mai puțin decât în 2024 și cel mai scăzut nivel din 1957 încoace. Față de 2018, scăderea e de 14%. Nouă din primele zece piețe ale lumii au băut mai puțin anul trecut. Suprafața viticolă mondială se micșorează al șaselea an consecutiv. Când se contractă tot, se contractă și numărul de sticle pe care cineva se hotărăște să le trimită la jurizat.

Partea bună e că am simțit imediat ce înseamnă asta în pahar. Mai puține vinuri, dar o calitate vizibil mai bună decât în edițiile anterioare — exact ce observasem și în iarnă. Premiumizarea de care se vorbește în toate rapoartele globale nu mai e o slide într-o prezentare. Se degustă.

Fișa nouă a OIV

Și, în premieră, s-a implementat noua fișă de degustare a OIV, atât pentru vinurile liniștite, cât și pentru spumante.

La aspect am evaluat limpiditatea, culoarea și nuanțele acesteia, iar la spumante și efervescența. La miros — puritatea, intensitatea și complexitatea olfactivă. La gust, după caz: pentru vinurile liniștite, puritatea, intensitatea aromatică, structura și complexitatea (evaluate împreună) și persistența; pentru spumante, efervescența, puritatea, intensitatea aromatică, complexitatea și eleganța. Totul se închide cu o secțiune de impresie generală: echilibrul și armonia, plus aprecierea de ansamblu.

Un exercițiu foarte interesant. Și ciudat: având fișa nouă în față, parcă nu-mi mai aminteam cum arăta cea veche. Prima zi a fost surprinzătoare, ne-a luat ceva timp să ne recalibrăm, să fim atenți la ea, nu la automatisme. Din a treia zi, parcă nu jurizasem niciodată pe altceva.

Merită spus limpede, pentru că la noi discuția asta va veni și ea, mai devreme sau mai târziu: schimbarea unei fișe de degustare nu e o formalitate administrativă. Îți mută atenția. Te obligă să numești lucruri pe care înainte le treceai în bloc, la „impresie generală”. Iar un degustător care nu-și schimbă niciodată grila ajunge, în timp, să confirme ce știe deja.

Fișa nouă de degustare

Ce am degustat

Pe lângă Franța, Italia, Spania și Germania — cu care ne-am obișnuit deja și pe care doar le-am confirmat — au fost câteva lucruri care merită reținute.

2025 a fost un an bun pentru vinurile din Luxemburg: Auxerrois, Pinot Blanc, Pinot Gris. Sudul Franței a venit solid cu Syrah și Grenache. Roșiile din Italia, aproape toate regiunile de la nord până în Sicilia, au fost proaspete, fructate, prietenoase. Și Pinot Gris-ul german din același an merită menționat — Grauburgunder, cum i se spune pe aici.

Șampaniile nu s-au dezmințit. Din Champagne, de la mama lor.

Am avut niște albe excelente din Portugalia, în principal Fernão Pires 2023 și 2024, cu potențial de învechire, minerale și ușor sărate. Perfecte pentru un cod afumat.

Apoi curiozitățile, care sunt, de fapt, partea mea preferată. Un flight combinat de roșii din Australia și SUA, din care s-a remarcat un cupaj australian de 50% Shiraz cu 50% Syrah. Da, ați citit bine. Ne-am imaginat că are legătură cu felul în care au fost vinificate cele două partide, dar rămâne, hai să-i spunem, confuz pentru consumatorul care citește eticheta. Un Petite Sirah foarte bun, prezentat ca Durif. Trei Mari Medalii acordate la ceea ce părea un Brunello sau un Chianti mai vechi, din 2021. Iar la final, apoteotic, o serie de dulci din țări diferite — Germania, Ungaria, Canada și România. Un traseu itinerant prin același stil de vin, exact ca acela pe care îl avusesem în Italia.

Shiraz-Syrah

O propunere pe care am făcut-o organizatorilor

În urma discuțiilor din comisie, i-am rugat pe organizatori să încerce să comunice, la finalul fiecărei serii, și regiunea din care vin vinurile.

Ne-ar ajuta pe fiecare să învățăm mai repede și, mai ales, să ne putem autoevalua. Când deguști în orb, feedbackul e singurul mecanism prin care îți calibrezi memoria. Fără el, exersezi, dar nu progresezi.

Și pentru că tot vorbim despre învățat: colegii de comisie au fost, ca de fiecare dată, la înălțime. Nu obosesc să spun că e un privilegiu să faci schimb de impresii, idei și experiențe cu oameni pe care îi leagă aceleași vinuri, dar care vin fiecare cu propriul unghi — unul pe care poate nu l-ai luat în seamă sau nu ai avut timp să-l explorezi. Pleci întotdeauna mai bogat și cu o radiografie clară a ce există pe piață, ce se vinde și ce trenduri apar.

Despre degustătorii români, pe scurt

Patru zile într-o comisie internațională nu înseamnă turism. Înseamnă concentrare de la prima oră, sute de probe, o grilă pe care trebuie să o aplici identic la proba 1 și la proba 200, plus discuții tehnice cu oameni formați în alte școli decât a ta. E, în sensul cel mai propriu al cuvântului, formare profesională continuă.

La ediția asta au fost șase degustători din România. Cinci sunt membri ADAR.

Spun asta pentru că funcționează și invers: un degustător care nu iese niciodată din țară evaluează vinul românesc raportându-l tot la vinul românesc. Iar când singura ta referință ești tu însuți, orice nivel ți se pare bun.

Berlin, între două degustări

Am ajuns duminică, pe 2 august, relativ devreme, fiindcă am plecat „dis de morgen”, cum se spune pe la noi. Pe la amiază eram la hotel, am lăsat bagajele și am plecat rapid: aveam bilete la expoziția Brâncuși de la Neue Nationalgalerie.

Impresionantă. Peste 150 de sculpturi, fotografii, filme și materiale de arhivă, plus o reconstituire parțială a atelierului din Paris — expusă în afara Franței pentru prima dată de la donația către statul francez, în 1957. Nu e o expoziție prin care treci. E un atelier în care intri: dincolo de pragul de lemn se văd ferăstraiele agățate pe perete, nicovala, soclurile, oul de marmură. Uneltele, nu doar rezultatul lor. Văzusem la Timișoara, în anul capitalei culturale, ce se expusese acolo; aici a fost cu totul altceva ca amploare.

Ironia frumoasă e că expoziția s-a făcut în cooperare cu Centre Pompidou. Îmi propusesem să ajung la Pompidou înainte să se închidă pentru renovare și nu am reușit. Până la urmă, Brâncuși a venit el la mine, la Berlin, cu o săptămână înainte ca expoziția să se închidă și ea.

După 20.000 de pași prin Berlin, un cârnat și două beri, am ajuns la hotel pentru welcome dinner cu colegii și, de acum tradițional, cu șampanie.

Singura după-amiază liberă, care n-a fost liberă

Luni, 3 august, după prima zi de degustare, aveam teoretic timp liber. L-am petrecut la un masterclass de vinuri austriece, ținut de doi colegi pasionați — jurnaliști și wine educatori. Nu a fost o prezentare oficială, cu buget de promovare în spate. Au fost doi oameni care cunosc bine o regiune și au avut chef să o explice.

Steiermark. Șaisprezece vinuri, cincisprezece producători, servite pe perechi, grupate pe soiuri. Regiunea are în jur de 5.000 de hectare — circa 11% din suprafața viticolă a Austriei — și aproximativ 1.900 de crame. Împărțiți și vedeți singuri ce fel de proprietate e acolo: mică, foarte mică, aproape totul în familie.

Am început cu două Riesling-uri din 2023, unul de pe vii de patruzeci de ani, celălalt de pe vii de șaizeci, apoi două Gelber Muskateller. Restul seriei a fost, în proporție covârșitoare, Sauvignon Blanc: nouă vinuri din șaisprezece.

Și aici e lucrul care merită reținut. Cele nouă nu semănau între ele, pentru că nu veneau de pe același sol. Opok e terroir-ul zonei — marna caracteristică a Stiriei, baza pe care crește aproape tot. Cuvântul pe care l-am reținut din toată seara. Peste el se suprapun variațiile: calcar, gresie, șist, soluri vulcanice în Vulkanland, nisip. Un Sauvignon de pe vulcanic, cu opt luni în budană, ieșea sărat. Unul de pe nisip, pe drojdii fine, în inox, era crocant și mult mai zvelt. Unul de pe calcar cu opok, ținut patru ani, din care doi în lemn, era mineral și cu accente de cremene. Același soi, aceeași regiune, trei vinuri care nu se confundă.

Multe erau bio sau biodinamice. După cele nouă Sauvignon au venit un Weissburgunder și un Chardonnay, iar seria s-a închis atipic, cu un Souvignier Gris — soi PIWI, rezistent la boli — și cu un vin natural nefiltrat, fără sulf adăugat, doi ani în baric de 500 de litri.

Cele mai bune, pentru mine, au fost două 2021-uri. Unul de pe vii de patruzeci de ani, biodinamic, treizeci de luni în butoaie neutre: caisă, ciupercă, final piperat. Celălalt, de pe soluri nisipoase, cu grepfrut și o textură crocantă. Amândouă la 40 de euro, ceea ce ne aduce la ultimul lucru pe care vreau să-l spun despre seara asta: prețurile mergeau de la 12 la 65 de euro.

O regiune de 5.000 de hectare vinde Sauvignon Blanc cu 65 de euro sticla. Nu pentru că are o poveste mai bună decât noi, ci pentru că are parcele numite, soluri identificate și producători care nu se grăbesc. Merită o discuție separată, pe care o voi purta altă dată.

Seara, tot pentru că nu aveam program oficial, o parte dintre noi am păstrat tradiția și am mers la restaurant. Un meniu pe care nu-l mai găsești ușor nici măcar în Germania: Rollmops, Handkäs cu ceapă și chimen, ou murat, șorici cu untură. Apoi Königsberger Klopse în sos de capere, Backhendl cu salată de cartofi, gulaș Szegediner cu găluște de pâine. Prusia Orientală, Hessa, Austria și Ungaria, toate pe aceeași pagină — bucătăria unei Europe Centrale care nu mai există decât în meniuri.

Eu am luat heringul în stil nordic, cu iaurt, măr și cartofi cu pătrunjel. A fost superb.

Programul, revenit

Vara asta a mai marcat o premieră: întoarcerea la obiceiul de a avea un program organizat în jurul concursului. După luni, nu a mai existat nicio fereastră liberă.

Marți, surpriza a fost o plimbare cu barca și un bbq la Spreewald — rezervație a biosferei la sud-est de Berlin, în Brandenburg, o rețea de canale pe cursul superior al râului Spree, mult verde și liniște. Ne-am relaxat și am petrecut alături de prieteni apropiați.

Miercuri, seară georgiană, mulțumită Fundației Georgiene pentru promovarea vinurilor și Annei Godabrelidze. Mâncare tipică, excelentă — pkhali de spanac și de sfeclă, vinete, salată de roșii, totul cu nucă, cum e la georgieni — și vinuri locale: un Aleksandrouli 2023 de la Royal Khvanchkara, un Mukuzani 2024 de la Vazisubani Estate. Și, nu în ultimul rând, muzică și dans. Am petrecut în toată regula și am dansat cât s-a putut de mult. Și fiindcă pentru unii era ultima seară, am mai rămas la un ultim pahar, pe acordurile de chitară ale unui coleg — până când conștiința că a doua zi mai avem treabă ne-a trimis la culcare. Fiecare cu conștiința lui: pe unii mai devreme, pe alții mai târziu.

Am mai rămas o zi în Berlin, planificată cu gândul de a mai vizita ceva. Nu am mai avut energia necesară. Data viitoare știu cum trebuie să fac.

Iar asta e, de fapt, cea mai bună parte a unui concurs internațional. Degustarea se termină la prânz. Ce înveți după aceea nu e trecut nicăieri.

Ce rămâne

Un city-break combinat cu muncă, o deconectare de la rutina zilnică, vacanța mea din august, savurată la maximum.

Și un gând cu care am plecat de acolo. Pe ecusonul meu scria Diana Pavelescu, Romania. Nu instituția, nu asociația, nu școala. Numele meu și numele țării, unul sub altul, patru zile.

Așa se întâmplă și la tenis. Jucătorii merg pe cont propriu, cu antrenori plătiți din buzunar, iar federația apare în poză la premiere. Și totuși, când câștigă, câștigă România. Nimeni nu întreabă cine a plătit biletul de avion.

Cu degustătorii e la fel. Mergem ca persoane fizice și reprezentăm o țară, indiferent dacă ne-a trimis cineva sau nu. Ceea ce înseamnă că întrebarea importantă nu e cine plătește. E cine merge. Cine stă în comisiile alea, ce știe, cum degustă și ce răspunde când, la cină, cineva întreabă ce se bea în România. Pentru că avem vinuri care pot sta în seriile alea fără niciun complex, dar ele nu vorbesc singure.

Am fost șase.

Acum, că l-am trecut cu bine, a venit timpul să răspund provocărilor care apar la tot pasul, datorită colegilor jurați. Fiecare în parte are o poveste de spus și Berliner Wine Trophy este o familie fascinantă. Marie este trainer freelancer și predă sake, iar atunci când am primit invitația de a face o degustare într-un sake bar al unei foste studente, Sarah, aici în Berlin, nici nu am mai stat pe gânduri, ba chiar am ajuns prima la locul cu pricina. 

Locația este una micuță, de 15 persoane, elegantă, minimalistă, cu mult bun gust, nu departe de Grădina Zoologică, Nomu Sake Bar.

Am avut parte de o scurtă introducere, de unde am înțeles cât de important este nivelul de măcinare al bobului de orez în vederea obținerii unei băuturi de calitate. Practic se folosește o moară cu pietre fiindcă bobul nu este spart, este micșorat în funcție de procentul dorit, fapt care dă calitatea ulterioară a băuturii și mai departe categoria unde se încadrează. Apoi trece printr-un proces lung de fermentare, în jur de o lună de zile, ulterior însămânțării cu drojdie, alături de koji, un orez acoperit cu un soi de mucegai ce catalizează fermentarea și care emană un miros de castane dulci. Koji se amestecă în repetate rânduri cu orezul fiert peste plămada care a început să fermenteze. Practic se formează o turtă de orez prin care trece abur, iar la mijloc devine moale și fermentează, iar la exterior este ca o crustă, tare. Nivelul de temperatură determină aromele pe care le întâlnim ulterior în sake. Fermentarea durează între 3 – 4 săptămâni, după care plămada este presată și rezultă sake-ul, care se decantează de câteva ori pentru a îndepărta partea solidă și se filtrează, rezultând un lichid limpede, practic un vin de orez care se pasteurizează și apoi se maturează minim 6 luni. În mare sper că nu am greșit foarte mult procesul de producție, fiindcă partea distractivă abia acum începe cu 10 probe degustate din toate categoriile și prețurile. Vă puteți da seama că un proces de producție atât de lung, care trebuie urmărit cu multă atenție vine și cu costuri pe măsură.

Acum sake se servește rece, așa se exprimă mai bine aromele, de fructe, castane și texturile de la ușoare și elegante, florale la cele cremoase, persistente, savuroase. Am încercat și din cel nefiltrat care seamănă cu un fel de lapte, dar și unul cald, așa cum se obișnuia să se servească acum 15 ani fiindcă băutura caldă ascunde foarte bine orice eroare în procesul de producție și o calitate mai slabă.

Desigur că le-am asociat cu mâncarea tradițională, carpaccio de caracatiță, pește crud de diferite feluri și un fel de sushi cu orez fermentat, precum vedeți în poză, însă am mai pozat și pe cele ale vecinilor, mai ales un foie gras. Fiecare frunză sau floare din preparate avea un anumit scop bine definit, contribuind la gustul final, iar fiecare înghițitură de sake venea să potențeze gustul mâncării.

Am încheiat seara, bineînțeles cu un sake dulce în loc de desert și ne-am întors mai bogați cu o experiență de neuitat. Pentru mine primul contact cu această lume a fost extraordinar, iar acum cred că știu ce aș putea comanda fiind pusă în fața unei liste de sake. Când ajung acasă mai rămâne să verific sticla pe care am primit-o de la un japonez care a participat la o prezentare de vinuri românești.

IMG_6149 2

Este adevărat, nu am mai scris de ceva vreme, justificat dealtfel. Mi-am luat o pauză ca să am timp să învăț pentru examenele nivelului 4 de la WSET și asta m-a ajutat să fac puțină ordine printre priorități, așa că iată-mă!

Am să încerc să folosesc modelul LIFO (last in first out) și am să încep să vă spun despre Citta del Vino, asociație care organizează International Wine City Challenge – ex Selezione del Sindaco. Ce înseamnă asta? Un concurs itinerant, în fiecare an desfășurat într-unul dintre orașele membre, care musai trebuie să aibă viță de vie cultivată pe teritoriul lor.

Anul acesta – Frascati, o aruncătură de băț de Roma… Castelli Romani, adică unul din orașele din jurul Romei unde, de-a lungul timpului, Papii și-au făcut câte o reședință de vară, câte un castel. Situat undeva la 15 km sud est de Roma, Frascati este renumit pentru vinurile albe, fresh, easy to drink din Malvasia și Trebianno, doar soiuri tradiționale, locale, așa cum orice zonă care se respectă le promovează.

Teoretic trebuia să ajung cu o seară înaite, doar că petrecerea de 20 de ani Jidvei mi-a dat planurile peste cap. Așa că am ajuns a doua zi dimineață, cu câteva minute întârziere, dar în timp util să îmi pun în practică meseria de jurat, adică să evaluez cele aproape 50 de vinuri desemnate comisiei din care am făcut parte.

Funny a fost că am avut aceeași comisie ca și anul trecut. A fost ca o reîntâlnire între vechi prieteni. Voi nu vă simțiți bine alături de prietenii cu care beți vin, chiar dacă i-ați cunoscut atunci, pe loc? Parcă totul curge în alt fel. Ei bine, imaginați-vă cum e după aproape 50 de vinuri…mindblowing! Să vă explic, fiindcă tocmai mi-a venit în minte un exemplu pe înțelesul tuturor: să evaluezi același vin este ca și cum ai discuta despre aceeași persoană pe care ai ajuns să o cunoști foarte bine, cum ar fi un grup de femei care au fost toate cu același bărbat și acum îi dau note sau viceversa. Reciproca e valabilă. Este întotdeauna surprinzătoare conexiunea mentală pe care o ai cu colegii din juriu, fiecare vine cu experiența lui, cu cunoștiințele despe vinuri. Dintr-o comisie de 7 persoane, un număr bun pentru o evaluare corectă, 3 sunt italieni, 4 străini, undeva 60%-40% străini /vs/ autohtoni. Localnicii vin cu informațiile despre soiurile din zonă, dar pot fi subiectivi, de aceea cred că mixul a fost perfect.

Au fost trei zile de jurizare cu vinuri italiene și portugheze. Am rămas plăcut surprinsă de Lambrusco, era ce e drept Grasparossa, considerat a fi cea mai bună clonă dintre cele trei existente. Un vin spumant potrivit pentru zilele toride de vară, cu fructe roșii, fresh cu tanini moi, dar prezenți. O revelație!

Ultima serie de vinuri roșii din concurs au fost din anul 2015, un an excelent, pe care le puteți alege cu ochii închiși atunci când vine vorba de un vin roșu. Noi am dat foarte multe medalii de aur.

Ei bine, asta a fost partea profesională, dar fiecare concurs are cel puțin o după amiază liberă… cine merge la Roma?

“La Grande Belezza” reloaded with international group… alcătuit din Svetlana din Rusia, Eva din Spania, Chan Jun și Tae ho din Korea, Klaus din Germania, Arno din Luxemburg și cu mine din România, desigur.

Villa Borghese

Piaza Spagna

Café Greco

Fontana di Trevi

Coloseum

Un tur scurt pe jos de doar 13 km încheiat cu o cină într-un restaurant de nota 9  rezervat pe The Fork chiar lângă Coloseum care surprinzător, nu avea foarte mulți turiști. Mâncare excelentă. Vinurile au fost pe măsură, iar de atmosferă am avut noi grijă. Cu toate că a fost o zi lungă și cu mult mers prin soarele verii, nu ne dădeam duși.

La sosire am găsit Frascati forfotind de oameni, foarte mulți tineri, ieșiți să petreacă sâmbăta seara în centrul orașului. Așa că am încheiat ziua, precum am început-o, cu un spumant.

Baciarti, ci sentiamo…

Asta am simțit și cu Piemonte.

Am ajuns acolo, exact în același loc (Serralunga d’Alba), de două ori în jumătate de an. Poate parea o nebunie, dar cred ca am o legatura atavică cu locul, cu casa de Savoia și asta de când am văzut la Viena un portret al unor membri ai vechii familii  și, fără nicio exagerare, unul din personaje avea profilul identic cu al meu, cu un nas plin de personalitate, foarte ușor de recunoscut și la neamul meu:).

Am fost în culmea fericirii când am fost invitată la Selezione del Sindaco. E un concurs plin de sarm, itinerant, organizat de Citta del Vino, o asociație constituită din  localități ce dețin în administrație suprafețe viticole. Așadar, administrația locală, primăria,  alături de asociațiile de producători organizează acest concurs. Nu e frumos să vezi alt oraș în fiecare an, la același concurs? Ce idee grozava ar fi și pentru România!

Canelli a fost orașul ales drept gazda anul acesta. Din nou în Piemonte. Un oraș pe care-l știam din povesti și literatura de specialitate, fiindcă este casa multor producători de mașini și echipamente destinate industriei vinului. Cavagnino&Gatti este cel mai bun producător de mașini de etichetat, Arol de mașini de dopuit, Robino&Galandrino de pus capișoane…dar nu vreau să vă plictisesc cu tehnica. Aceasta e importantă pentru cel ce produce vinul pentru a avea garanția că sticla pe care noi o bem este desăvârșită. Și credeți-mă, nu este ușor deloc.

Canelli este o comună, de aproximativ 10 mii de locuitori, situată în apropiere de granița cu Liguria, o regiune a Italiei despre care este imposibil să nu fi auzit. Portofino, ring a bell? Ei bine, comuna este dominată de castelul Gancia, castel privat care, din pacate, nu poate fi vizitat. Gancia, la fel ca Bosca, e una dintre vechiile familii din zonă ce se ocupă cu producerea vinului, dar mai ales a…ghiciți…a spumantului desigur, favoritul meu.

Astrele se alinează pentru mine de fiecare data când vin în Italia și am ajuns cu o zi mai devreme, așa că am avut puțin timp să ne plimbăm și să descoperim locul. Așa am găsit Civico 15, genul acela de bistro mic cu preparate puține, cu o listă de vinuri semnificativă, unde te simți ca acasă.

Perechea care e proprietara de la Civico este un cuplu italiano-spaniol si toata convivialitatea gazdelor se simte in micul local pe care il administreaza cu atat de multa dragoste!

Selezione del Sindaco au insemnat 3 zile de concurs, 3 zile de școală, o radiogradie a vinurilor din Italia. Am avut norocul să am în comisie colegi italieni din zone diferite (Toscana, Veneto, Marche), care ne-au povestit pe îndelete despre soiurile pe care nu le știam. O comisie latină alături de Spania și Portugalia, cu un teuton președinte

Au fost câteva zile perfecte care au culminat cu penultima seară stropită din belșug cu spumant, cu oamenii minunați ai vinului.

Rămân și azi în Piemonte cu poveștile mele, pentru că e perioada concediilor și ultimul meu concurs, de aici, mi-a amintit încă o dată de ce regiunea este una perfectă pentru “vacanze italiane”…

Piemonte e o zona încărcaă de istorie, ca de altfel toată Italia. În evul mediu&perioada renașterii, sec XV – XVI, regii și conducătorii regiunilor nu aveau armată proprie, ei plăteau pentru războaie, dacă era cazul, unor mercenari.Ducatul de Savoia, actualul Piemonte, a fost unul dintre cele mai bogate, iar conducătorii lui au avut și propria armată, motiv pentru care au jucat totdeauna un rol important în istoria locurilor și a Europei. Eugen de Savoia devine comandant în armata Sfântului Imperiu Roman (europa centrală) și, datorită înfrângerii lui Ludovic al XIV-lea, primește palatul Belvedere din Viena. Tot de aici a pornit inițiativa unirii Italiei sub bagheta contelui de Cavour. De aceea in zona sunt multe castele, cetăți, biserici fortificate înconjurate de burguri vechi cu ziduri de apărare, asemănătoare cu Sibiul, doar că unele mai mici, precum acest burg Serralunga d’Alba, unde ne-am oprit la întoarcerea din primul drum pe care l-am făcut în Burgundia.

Motivul pentru care ne-am oprit tocmai aici, în Serralunga d’Alba, a fost să vizităm o cramă cu care Marina lucrase înainte, Tenutta Cucco. Și bineînțeles că am avut parte de o primire minunată cu vinuri pe măsură.

Asta iarnă, cand am trecut pe aici, vremea nu a prea ținut cu noi, dar peisajele au fost la fel de spectaculoase precum cele pe care le-am revăzut recent. Castelul nu era deschis acum jumatate de an, dar acum și-a dezvăluit curtea, fiindcă am ajuns după începerea ultimului tur de interior. A treia oară va fi si-gur cu noroc :).

Dar haideți să vă povestesc despre vinuri…

Suntem în DOCG Barolo, în localitatea unde Nebiollo este cultivat la cele mai înalte altitudini, pe o gresie calcaroasă, bogată în fier, fosfor și potasiu ceea ce înseamnă maturare târzie, aciditate ridicată, vinuri puternice și austerea care necesită o maturare și învechire de 12-15 ani. “Vinul regilor, regele vinului” cum mai este denumit Barolo, este un vin care conform regulamentului nu se poate vinde înainte de 38 de luni de maturare, din care 2 ani în lemn (budane sau butoaie) și învechit un an în sticlă.  Pe un Barolo pe care citiți “riserva”, să știți că înseamnă că a fost maturat minimum 3 ani în stejar. Nu are niciodată o culoare foarte intensă, l-am putea compara cu Pinot Noir-ul, rubiniu sau cărămiziu cu foarte mult corp, plin, concentrat cu tanini puternici și aciditate ridicată cu un univers aromatic ce cuprinde ciocolată neagră, condimente, camfor, lemn dulce, prune, fructe uscate, căpșuni, piele, tabac sau trufe albe.

Cam asta trebuie să știți de Barolo; dacă îl întâlniți, savurați-l cu plăcere alături de mâncăruri pe măsură, bogate în proteine sau grăsimi. Nerecomandat vegetarienilor, fiindcă structura și gustul bogat va domina legumele crude sau gătite, indiferent sub ce formă.

Noi am fost puțin răsfățate și am început degustarea cu Chardonnay, cultivat în zonă, din care se obține și spumant, pe acesta l-am lăsat pentru a doua zi dimineața ;).  Am continuat cu Barbera, un alt soi al locului cu randament mare și aciditate naturală ridicată, chiar și la maturitate deplină, motiv pentru care acest soi a fost exportat în zone calde și însorite precum California, Argentina sau Australia. Un soi răspunzător până acum pentru vinurile populare, dar versatil din care se pot obține vinuri tinere, fructuoase și ușor de băut până la vinuri cu personalitate în DOCG Barbera d’Asti.

Pentru a înțelege mai bine potențialul soiului am început cu un Nebiollo 2016 din Langhe urmat de 2 tipuri de Barolo 2013 din zone diferite și am încheiat apoteotic cu un riserva din 2011.

Norocul nostru a fost că în micuța localitate am găsit singurul restaurant deschis pentru a ne potoli foamea. Ne-am petrecut noaptea la doi pași de castel, de fapt deasupra porții de intrare în cetate, visând, desigur, la sburători cu vinuri bune.

Însă nu am plecat fără să mulțumim gazdelor și ne luăm rămas bun la un pahar de spumant.

Mi-a plăcut enorm descrierea Chinei in viziunea domnului Clavell. M-a făcut să-mi doresc să vizitez aceasta lume, despre care bănuiam că e intensă, plină de contraste cu o imagine colorată și pitorească, pe care, noi, europenii, o considerăm aproape de kitsch.
Dar nimic nu avea sa egaleze experiența “pe propria piele” a Chinei, pe care am avut-o la Councours Mondial de Bruxelles, care a avut loc la Beijing.

După un zbor prin Paris cu Air France și cu multă șampanie, pe care tocmai o degustasem cu 2 săptămâni înainte în Franța la Chassney d’Arce (pentru că nimic nu este întâmplător), am aterizat la Beijing. Organizatorii au avut grijă să ajungem cu 2 zile mai repede pentru a ne acomoda cu fusul orar.

Am ajuns dimineața, așa că de somn nici nu putea fi vorba. Ne-am înțeles cu toții și am plecat să vedem piața Tian’anmen. După o oră și jumătate cu metroul am ajuns. Distanțele aici sunt foarte mari, totul este imens, clădiri, bulevarde, impresionat. Am făcut toate pozele necesare pentru a marca momentul și am plecat la cumpărături. Silk market next destination.

Aici… I had fullfield my dreams, mi-am luat Cheongsam, un chimono și o bluză, pentru care am negociat la sânge, nu cumva să-mi pierd cinstea obrazului (am plătit cam 40% din prețul inițial și zic că am ieșit binișor). Niciodată, dar niciodată dacă mergeți în China să nu dați cât vi se cere! Negocierea face parte din stilul de viață și este un obicei bun. Mi-a plăcut experiența. Poate aș fi putut obține mai mult, totdeauna te întrebi asta, dar am fost mulțumită. Totul e să nu te grăbești și să nu lași impresia că vrei chiar acele lucruri. Totdeauna există alte oferte, lumea e plină.

Aaa…o altă experiență minunată Tai Chi. Pentru asta  m-am trezit la 7 dimineața, am avut parte de o sedință cu profesioniști, în aer liber si m-am încărcat cu energie pentru întreaga zi, in special pentru vizita pe care am făcut-o la Huawei Center, pentru a vedea cât de departe au ajuns cu perfomanțele legate de tehnologie. Mi-ar fi plăcut să și putem cumpăra, dar cu internetul în China este o altă poveste…

Mi-aș fi dorit să pot împărtăși cu toți cei care mă urmăresc mai mult din experiența pe care am avut-o, dar eu nu am atâția urmăritori pe WeChat – un fel de whatsapp cu facebook și cu ceva în plus la un loc – singurul ce funcționează în China. Îmi pare rău pentru asta, am să încerc să compensez, am un fimuleț pe care mă chinui să-l montez căutând lucruri relevante, pe care îmi imaginez că ați dori să le vedeți.

Dupa vizite și shopping, am revenit la motivul vizitei mele in China, la …concurs!

Am degustat vinuri bune, am fost o comisie norocoasă, am dat medalii, multe, cu alte cuvinte am muncit bine. Am avut ocazia să vizităm și 2 crame să degutăm vinuri produse acolo. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că pentru chinezi vinul e doar roșu. Ce e alb se referă la alcool sau băuturi alcoolice. Mi se pare fascinant că ei acum încearcă să învețe populația despre diferență. De șpriț, ce să mai vorbim?

Cramele lor nu diferă cu nimic din punct de vedere tehnologic cu vreo cramă de la noi. Ceea ce am simțit eu, a fost lipsa unui artist care să facă vinul, fiindcă vinurile sunt corecte, dar au nevoie de acel ceva…povestea.

In ultimii 20 de ani consumul de vin în China s-a triplat, ceea ce este foarte bine. Am avut colegi chinezi în fiecare comisie, al meu era tehnolog, foarte corect în evaluarea vinurilor.

E o piață cu mare dorință de expansiune, cu talent mare la inspirație din culturile europene ale vinurilor și în căutare de experiențe noi. Așa că….China is coming, dragi prieteni. Și e plină de oportunități, dacă vedem partea plina a paharului…

Eh, mie mi-a luat ceva până am înțeles că asta e rețeta unei vieți bune, dar știu sigur, i-am văzut și i-am simțit, portughezii au învățat asta mult mai curând și cu mai putine chinuri. Am ajuns acolo în mai însorit, în minunea asta de țară, în locul unde se produc atâtea vinuri spumante, Bairrada. Totul era verde înnebunitor, cu lămâi și portocali plin de fructe, în aproape fiecare grădină pe lângă care am trecut. Fiind o zonă matritimă, însemnă că plouă mult,  terroire-ul granit și nisip = aciditate mare, mineralitate, randamente bune, dar și căldură, nu neapărat soare.

Portugal Wine Trophy este un concurs organizat (la fel ca Asia Wine Trophy) de aceeași echipă de la Berliner, unde berea face parte dintre produsele de neutralizare; ei bine, aici, în Portugalia, spumantul a fost cel care a îndeplinit această misiune, zic eu cu foarte mare succes. Au fost 3 tipuri în permanență, la dispoziția noastră .

Ceea ce am apreciat întotdeauna, dar mai ales acum, este faptul că portughezii cultivă doar soiuri locale, ponderea celor internaționale este foarte mică (așa că au fost puține spumante unde am întâlnit Chardonnay). Ce e drept, acest soi dă vinului o anumită eleganță pe care nu toate soiurile locale o au.

Odata ajunși în Portugalia, prima vizită a fost la magazinul asociației de producători de spumante Bairrada, (espaco Bairrada sau rota da Bairrada), amenajat cu gust într-o veche gară, prin fața căreia încă mai treceau trenurile – o poveste de loc perfectă pentru legatura dintre vin, turism și pasiune. Și să știți că la pasiune se încadrează și ciocolata pregătită de Nuno Jorge, o ciocolată artizanală ce are în componență vin sau spumant (aici am gasit câte un tip de ciocolată pentru fiecare tip de vin).

Pe lângă faptul că soiurile locale sunt cultivate și promovate, denumirea lor este diferită de la o zonă la alta. Cea mai tare chestie este că un soi are două nume diferite, (de exemplu, în nord este Fernão Pires în sud Maria Gomes :)).

Dupa cum spuneam, portughezii au un foarte mare atașament pentru soiurile locale, fiecare cu personalitatea, povestea si potentialul lui. Asa ca nu pot sa nu mă întreb: oare cum ar fi să se întâmple asta și la noi? Cum ar fi ca fiecare zonă viticolă să se “focuseze” pe un anumit soi?  Crâmpoșie în Drăgășani, Fetescă albă în Transilvania, Frâncușă în Cotnari, Zghihară în Huși sau Mustoasă în Miniș? Oare nu ne-am simți cu toții mai atașati de locul de unde venim?

Și sigur că am învăța cu toții,cu claritatea înțeleptilor: “Por la buena vida y la poca begrenza”…

La jumătatea lui februarie am făcut un tur la Transilvaniei cu un grup de jurnaliști francezi, împreună cu bunul meu prieten William, pe care l-am cunoscut la Feeric. M-am bucurat să pot vorbi despre vinurile noastre și distruge (cu delicatețe:)) clișee despre România, în fața unor tastemakers apreciați și a unor voci europene care, știu sigur, au vorbit tuturor despre noile revelații.

Imediat după prezentarea de acasă am primit invitația să vorbesc despre vinurile românești la Paris și cum aș fi putut pierde așa o oportunitate? Am confirmat pe loc iar providența a facut ca vizita mea la concursul de la Strasbourg sa fie exact în aceeași perioadă, așa că am legat totul într-o poveste splendidă de o săptămână în Franța, mon amour…

Concours des Grands Vins Blancs du Monde este denumirea completă a concursului de la Strasbourg, unde am fost și anul trecut și unde am fost invitată și în acest an. Am căutat cea mai la îndemână variantă pentru zbor și am găsit plecare la Frankfurt. În orice variantă Strasbourg este aproape, tren sau mașină. Ruta mi-a permis un mic ocol și astfel am reușit să onorez și invitația lui Georg Binder la Pfalz (Palatinat), unde am vizitat împreună niște crame. Geri este unul dintre sașii din Sibiu plecați în Germania în urmă cu 40 de ani, profesor la Institutul de Științe Agricole de la Neustadt, pe care l-am cunoscut atunci când vindeam dopuri de la Ohlinger. De atunci ne-am întâlnit la concursuri de vin, în comisiile de jurizare, el fiind cel care m-a ajutat să pătrund în această lume internațională a evaluării vinurilor și pentru asta îi mulțumesc din inimă (nu doar eu, ci și producători români pentru care domnia sa a deschis drumuri pentru recunoașterea și promovarea internațională a produselor lor).

Geri m-a așteptat la aeroport și prima oprire a fost la un castru roman, refăcut. Valea Rhinului a fost principala cale de pătrundere a romanilor în Germania, ajungând pe el până la Köln.

Prima oprire a fost la Stephanie Wegmüller, continuatoarea unei vechi tradiții de familie în producerea vinului (primele documente care atestă ocupația dateaza din 1362). Sala de degustare e o întoarcere în timp, alături de galeria de portrete a familiei. Riesling, Pinot Blanc (Weissburgunder), Scheurebe. Vinului trebuie să i te dedici întru totul, iar Stephanie face asta singură fără prea multe ajutoare, este un artist care a adus prospețime și feminitate austerului Riesling.

Weinkeller Lidy a fost următoarea oprire, o altă afacere de familie, mai mare de acestă dată (aproximativ 20ha), un suflu nou, modern inspirat de elementele chimice de bază o analogie pentru treptele de calitate ale vinurilor Cu, Ag, Au, Pt. O gospodărie bine pusă la punct de foști studenți ai lui Geri. Pinot noir-ul este vinul care mi-a rămas în memorie cu nuante de vișine, cireșe, puțină piele, catifelat și echilibrat.

Ultima oprire a fost la Anselmann, unde aveam să lăsăm mașina lui Geri și să plecăm mai departe cu Ralf Anselmann, colegul nostru din juriu, o cunoștință mai veche, de la Concursul Internațional de la București din 2007, cu vinuri participante în concurs. Am primit atunci un Cabernet Franc din 2004 pe care l-am deschis târziu, după mai bine de 10 ani.

Aici am gasit o cramă mult mai mare, la poartă cu un restaurant cu terasă și un spațiu de degustare cu magazin, destinat degustării vinurilor alături de preparate culinare.

Vinuri excelente, făcute cu dragoste așa cum le știam.

Va urma…

Cei care mă cunosc știu că aș putea bea șampanie, la orice oră din zi, chiar și la micul dejun. Asta și datorită  faptului că m-a marcat cartea lui Noel Barber – “Între râs și plâns” – unde personajul principal, nevoit să plece în exil la Paris din cauza revoluției bolșevice din Rusia anului 1917, își începe diminețile cu o sticlă de șampanie mică. Vă recomand aceasta mică snoberie măcar o dată. Nici nu știți cât de mult schimbă perspectiva și perspectivele…:)

După zilele pline și intense petrecute Paris, am plecat pentru o binemeritată vacanță la țară, în Champagne, la domeniul Severinei –  Domain de Nuisement.  Regiunea este una dintre cele mai vechi ale Franței, atestată încă de la sfârșitul primului mileniu, recunoscută de pe vremea lui Carol cel Mare, cel care a încurajat din plin cultura viței de vie. Faima șampaniei se datorează și faptului că toate încoronările regilor Franței aveau loc la catedrala din Reims, “capitala” regiunii, un important oraș comercial. În ciuda poziției, în calea năvălitorilor spre Paris, a războiului de 100 de ani, regiunea se dezvoltă ca independentă până când contele de Champagne devine rege al Franței, Ludovic al X lea în sec XIV și, de atunci, devine teritoriul coroanei.

Primul popas a la calatoriei mele spre Champagne a fost în Troyes unde am luat prânzul și am simțit că am calatorit în timp spre în evul mediu. Sigurul semn al civilizației mileniste erau străzile asfaltate, dacă nu priveai în jos te puteai crede într-un basm gothic al fraților Grimm.

Odata ajunși la destinație, după o după-amiază de liniște, seara am aprins focul în șemineu și ne-am strâns în jurul lui la un pahar din șampania casei  pentru aperitiv. William ne-a pregătit mâncarea, Patrick a ales un vin de pe valea Rhonului, un GSM tradițional, foarte catifelat, rotund, cu fructe roșii, negre și bine condimentat ce s-a potrivit excelent burger-ului. Focul ne-a încălzit și am savurat din plin viața la țară. Ok, la chateau, în Champagne, dar, totusi, àla champagne :).

M-am bucurat de liniștea locului și de sursurul apei care trecea prin fața casei și le-am savurat din plin. Am dormit excelent și m-am trezit pe la zece cu un sentiment de vină că am lenevit prea mult, pregătită în schimb pentru o nouă zi plină.

Micul dejun a debutat, cum altfel, cu croissant și dulcețuri fine de la Stephan Perrote, campionul mondial al dulcețurilor în 2015, “meilleur comfiturier de France” cel care străbate lumea întreagă să găsescă fructe perfecte pe care să le transforme într-o dulceață fină și elegantă.

Si sa va povestesc despre untul si branzeturile zonei. Doamne, ce minunatie! Chaourse, combinația de brânza cu dulceață de ananas cu ghimbir e o minune!

Dupa festinul matinal, am plecat către Chassney d’Arce, cooperativa din localitate ce gestionează 325ha a 130 de “vignerons” (fiindcă nu mi-e foarte clar cum e corect, cred că viticultori e mai potrivit decât producători). Un loc bine organizat, înființat în 1956, în plină perioada de dezvoltare a Franței. Soiul dominant în zonă este Pinot Noir, tocmai de aceea cooperativa este și unul dintre furnizorii de acest soi al marilor case de șampanie, dar produce și brandul propriu.  Atunci când vorbim de șampanie vorbim de asamblaje, vorbim de găsirea echilibrului perfect al vinului de bază, materie primă, o combinație ce se poate întinde pe 25 de ani, cum a fost și aici, pentru a da tot ce este mai bun pentru a evidenția potențialui zonei. Am degustat pentru prima dată și un blanc de blancs, aici în sud din Pinot Blanc. O surpriză să aflu că Pinot Blanc-ul a făcut parte dintre soiurile zonei încă din vremuri îndepărtate înaite de a se stabili că soiurile pentru șampanie sunt Chardonnay, Pinot Noir și Pinot Meunier. Dar preferința mea, chiar și aici la ceva distanță de Paris, a rămas tot la roze, la șampania roze din 2009, numită minunat: Confidences…

Seara ne-a așteptat o altă surpriză. Severine și-a invitat prietenii, vecinii din sat cu șampaniile lor, fiindcă aici, în Ville sur Arce, toată lumea produce șampaie. Pe lângă BBQ-ul planificat am făcut și o degustare de șampanie. Cum vă spuneam că Pinot Noirul este soiul dominant, Blanc de Noir este cea mai produsă șampanie. Nature, brut nature de la Remy Massin, fără ados de zahăr la expediție mi-a plăcut mult, cu note proaspete de fructe verzi, pere, cireșe, fân și pâine prăjită. Coessens a fost mai eleborată, păstrată pe drojdie mai mult, cu structură, mai complexă și cu note de brioche. A fost o seară memorabilă, o petrecere care a început afară și a sfârșit în fața șemineului, la ore mici, în noapte.

Bonne nuit!

Am plecat aici să prezint vinurile românești, cu entuzisamul unui pasionat care vrea să distruga clișeele în care lumea încadrează România. De când am pus piciorul în Gara de Est, unde mă aștepta William (unul din prietenii mei dragi pe care i-am cunoscut la Feeric, în lumea modei), am simțit că plutesc într-un visdelicat, rafinat, chic și…roz :). Un hotel mic și cochet mă aștepta în Place de la Republique cu un buchet minunat de flori, ciocolată și vin…roze, desigur.

Am avut o după amiază de relaxare splendidă, înainte de Les Rencontres Vinicoles, a 40a ediție de la Paris, un eveniment itinerant prin marile orașe ale Franței, cu tematică diferită, de fiecare dată. În 2018, gazdele au ales sa omagieze vinurile de Provence…ce promisiune minunată, nu?

Aventura pariziană a continuat și a doua zi, și a început cu o lecție de fashion, biografia și creația lui Martin Margiela, un personaj fabulos, o inspirație pentru toti cei care admirăm vizionarii, artiștii. Margiela este cel care a folosit în creațiile lui materiale din viața de zi cu zi, pungi de plastic, ziare, saci, pături, pilote, mânuși…si le-a dat valoare de modă.

M-am lăsat inspirata și am ales sa reproduc și eu una din ideile lui geniale, așa că am transformat un banal dop de șampanie în colier, un accesoriu de care nu m-am desparțit deloc în aventura mea franceză.

După prânz, am plecat către Hotel Lancaster, lângă Champs Elysee, hotelul în care timp de trei ani a locuit Marlene Dietrich, una din actrițele emblematice ale perioadei interbelice. Și știți ce îmi aduc aminte din biografia ei? Faptul că la un moment dat, avea o durere la degetul mare, doctorul descoperind că e din cauza deschiderii sticlelelor de șampanie :). Acum îmi dau seama că acele cărți unde se vorbește despre vin, sau e ceva legat de vin mi-au rămas mai bine în memorie, chiar dacă le-am citit într-o perioadă în care legătura mea cu lumea vinurilor era legată doar de cel produs în casă.

La acest hotel urma să fie prezentarea mea de vinuri românești pentru Jean Luc Jambrozik, președintele somelierilor din Paris și regiune, somelieri din restaurante importante, distribuitori de vin pentru restaurante și hoteluri și nu în ultimul rând, presă. Nu pot să nu mă laud. Vinurile au fost evaluate corect, apreciate, au fost asociate gastronomic, au fost acceptate ca putând sta foarte bine lângă un preparat franțuzesc. Dar asta puteți vedea pe înregistrările făcute în timpul prezentării.

Am plecat fericită, plutind de bucurie si nici măcar marșul avocaților care a blocat circulația în Paris, făcându-ne să pierdem o mulțime de timp în trafic, nu m-a readus cu picioarel pe pământ. Evident nu am mai avut timp de altceva, am mers direct către următorul eveniment pregătit superb de prietenii mei. O cină “bistronomique” unde pentru vinurile noastre s-au pregătit preparate speciale care să se potrivească. Stridii de Normandia cu Ana Chardonnay, red mullet cu Maria Fetească Albă, soiul preferat al lui Patrick, Mysterium rose cu pui tempura, Tribun Alira cu cârnați din fois gras și smochine, miel cu Fetească Neagră Alira, brânză de capră cu Maria Pinot Gris, sorbeto cu fructe cu Mysterium Traminer+Sauvignon Blanc, spumant rose cu charlotă de zmeură.

Din fiecare câte puțin, doar pentru a-ți stimula imaginația și gusturile. Un festin, într-un final. O ocazie cu care am avut plăcerea să o cunosc pe Severine, cea care urma să fie gazda noastră în Champagne începând de a doua zi…

O nouă aventură pe care am să o povestesc în curând.

A bientôt !

Am pornit în calatorie într-o dimineață însorită și parfumată de martie înflorit, un grup de oameni faini, iubitori de vin, cultură, istorie și frumos.

Drumul a fost lung și, din păcate, fără beneficiile vitezei unei autostrăzi, așa că am avut nevoie de un popas la Focșani, unde am strans toata echipa alături de Individo rose.

Pe înserat, am ajuns la Orhei, unde nu i-am găsit pe vânjoșii frați Jderi, însă ne-au întâmpinat cu căldură și spumant oamenii inimoși de la Chateau Vartely și Orheianca, o cunoștință mai veche a unora dintre noi.

Am ajuns pe vânt și pe ploaie, dar ne-am încălzit lângă gazde cu vinuri bune (Fetească Regală Chateau Vartely),  plăcinte moldovenești, un ficat de iepure cu un vin aromat Traminer cu Sauvigon Blanc Individo, un mușchiuleț de porc cu Fetească Neagră Individo și o panacotta cu Chardonnay botritizat, dulce.

Ne-am adaptat din mers vremii care nu era deloc de partea noastră și i-am venit de hac cu o vizita “dintâi”, cum se spune în dulcele grai moldovenesc, la crama. O cramă unde propietarul a adunat vinuri din toată lumea. Asa ca am avut ce degusta și fiecare dintre noi s-a simțit rege pentru o clipă, prezidând masa.

Nu am scăpat un prânz tradițional, cu zamă și pulpă de iepure cu Pinot Noir, un vin care s-a potrivit perfect, cel puțin acela pe care eu l-am avut în pahar, fiindcă am înțeles că cele 2 sticle magnum au fost puțin diferite.

De oricare parte a Prutului ai fi, Moldova e mereu gustoasă, primitoare și tare pricepută în bucătărie. M-am simțit ca într-un roman de Sadoveanu, cu arome de bucate ale jupânesei Comisoaie Ilisafta, la cuhniile casei și mai lipseau doar herghelia domnească și logofeții de taină.

Ne-am lasat duși de drumuri și cheful de hălăduială și am continuat cu o plimbare off-road din care ne-am întors la timp pentru a sărbători vedeta serii, Taraboste 2015, la cina gastronomică.

Am inceput usor, cu salată cu avocado cu Sauvignon Balnc, Chardonnay cu filet de somon fume (care mie mi-a plăcut enorm, deși Marian Timofte a zis că nu se potrivesc). Sărmăluțele care au urmat cu Individo Rară Neagră, Malbec și Syrah au fost o minunăție…

Seara s-a încheiat aristocratic cu regele, Taraboste 2015, alături de cotlete de porc cu legume. Parcă la desert am avut plăcinte cu vișine…dar de aici nu mă mai întebați…

Hai, noroc și pe curând!

Până să vă povestesc câte ceva despre minunea asta de Franța autentică, intru direct în vinuri, pentru că am ramas în minte cu o discuție dintr-un restaurant de fițe din nord de București, cu un domn simpatic care mi-a spus că el consumă doar Chablis, iar eu i-am replicat că poate găsi chardonnay-uri bune și la noi, românești. Răspunsul a fost de vis, a zis că nu am înțeles eu bine, el bea CHABLIS. Eram într-o zi bună și eu sunt răbdătoare din fire, în dorința de a educa consumatorul i-am explicat cum stă treaba în Franța cu soiurile.

Well…nu o să găsiți niciodată pe eticheta vreunui vin francez soiul, nu vă uitați după el. Fiecare zonă a Franței are foarte bine reglementat ce tip de struguri este permis să se cultive, așa că nimeni nu se mai întreabă; zona (apelațiunea), locul sunt cele mai importante. Când spui Chablis este clar că vinul este din struguri de Chardonnay si punct.

Domnul cu pricina m-a privit sceptic, m-a verificat, s-a gândit că îi vând gogoși sau că o femeie nu are cum să știe…Eh, prefer prima variantă, dar îi mulțumesc că a recunoscut și mi-a spus. Îl consider dator cu un pahar de vin, totuși.

Dar las Bucureștiul și nordul lui pretențios și mă întorc în Burgundia.

În afară de mine și de Marina, the winecharmer, toți erau francezi, din diferite domenii, dar în principal cei care au nevoie de un astfel de curs pentru a-i ajuta la job, sunt organizatori de evenimente, marketingul unei case de șampanie, oameni de PR, oenologi francezi care știu că pe harta vinului nu e doar Franța. Prima seară am ieșit cu toții pe malul lui Saone, la un restaurant, ca să ne cunoaștem mai bine. Aici am făcut cunoștiință cu preparatele locale și am continuat cu vinurile, desigur tot din zonă, fiindcă altfel cum ai putea înțelege locul, daca nu alături de un vin bun și o mâncare pe măsură?

A doua seară, a fost în apartamentul unora dintre colegi, Anne Claire cu Xiaoying, închiriat prin airbnb , cu un living generos. Am adus fiecare vin, brânză și “charcuterie” ca să continuăm discuțiile și să ne cunoaștem mai bine. Ca să facem asta, am dat o tură prin magazinele de specialitate alături de gazde. În cel de vinuri erau doar vinuri franțuzești, noi am ales unul din Corsica. În cel de brânzeturi, eu una m-am pierdut. Noroc cu Anne Claire care ne-a consiliat și am făcut niște alegeri spectaculoase: Brillant Savarin, chevre…dar mai ales untul, unul cu ulei de măsline și lămâie foarte aromat și delicat, altul cu sare afumată. Puneți lângă toate acestea baghete proaspete și oameni faini și întrebați-vă ce obțineți?… 1,5 kg în plus

Despre Argentina și America Latină, poveștile nu se termină niciodată. A fost una din călătoriile cele mai frumoase pe care mi le-a oferit pasiunea mea pentru vin, mă simt privilegiată că am ajuns aici, atât de departe de casă, dar atât de aproape de oamenii frumoși pe care am ajuns sa îi cunosc…Gazdele noastre minunate care ne-au plimbat prin tot orașul și ne-au dus la showurile de modă din cadrul ARFashionWeek, Eduardo Perez Gonzales Ocantos și Diego DeBiase alături de Andrea Garmendia. Au fost ghizii noștri, prietenii și primii care m-au facut să mă îndrăgostesc de Buenos Aires. Într-una din seri, am fost invitați la o cină peruană găzduită de Charo și Luis Lazo, alte personaje de neuitat, pe care i-am îndrăgit de la prima întâlnire. La ei acasă, am descoperit un alt stil, alte povești și altă…bucătărie, cu totul diferită, bazată pe pește, cu denumirea de Ceviche și pe… cartofi (in Peru sunt peste 8000 de soiuri de cartofi, dintre care doar câteva au fost aduse în Europa). Dar poveștile ce au însoțit fiecare fel au fost uimitoare. De exemplu, un sos de piper alb se numea huancaina datorită unei fete din satul cu același nume, furnizorul acestui ingredient, iar mâncarea de cartofi, un fel de salată orientala, se numea ‘por la causa’ din cauza faptului că în timpul războiului de independență, între straturile de cartofi se ascundeau mesaje. Fiecare fel a fost savurat și povestit așa cum se cuvine, însoțit de vin, de muzică live și…dans.

Vinurile au fost de la Yacochuya, alături de proprietar Arnaldo Etchart. Torrontes și Malbec, desigur. Mucho Malbec Macho, o expresie inventată de un prieten al său, care definește foarte clar la ce trebuie să ne așteptăm de la un vin din Malbec. Mi-a plăcut partea cu Macho, dar cred că trebuie mas mucho

La minunații Charo si Luis Lazo am aflat că Peru este o destinație pe care nu avem voie să o ratăm și pe lângă Machu Pichu, restaurantele din Lima sunt foarte importante.

Anul trecut, înainte de plecarea în Coreea, eram cumva speriată de zborurile lungi; dar după revenirea din Argentina, am ințeles că la distanțele mari de casă mă așteaptă adevaratele revelații și marile întâlniri…

Pe curând!

Când ajungi la zeci de mii de kilometri de casă, știi că vrei să vezi tot, să încerci multe și să nu uiți nimic… Iată așa am decis că să vad doar o cramă în Cafeyate, ar fi însemnat distanță mare pentru prea puțin, așa că am decis sa mai trec încă 2 crame pe traseul meu prin această zona din splendida Argentină.

El porvenir sau Reîntoarcerea

Adică locul unde te reîntorci și așa a și fost… M-am reîntors la cramă la ProWein unde am avut plăcerea să degust un vin în plus, bijuteria coroanei..

Era sezonul de cules și pentru că e una din perioadele cele mai pline din an (Campania de vinificație fiind începută), te-ai fi așteptat ca oamenii să nu aibă tocmai timp de vizite și energie de musafiri, care să-și bage nasul în treburile lor. Dar argentinienii sunt ospitalieri, cu inimile deschise, răbdare enormă, așa că m-au primit, m-au ascultat și așa am reușit să aflu mai multe din poveștiile lor.

Eram oarecum timidă, déjà am altă percepție, cumva în Europa mă simt aprope de casă , cu multe cunoștințe, colegi din concursuri, lumea vinului nu este foarte mare, mai ales dintre cei care participă în concursurile de vin, winemakeri, marketing sau sales, purchaseri de vin…pot oricând găsi cunoștiințe comune, dar aici? La 12000km? hmmm..cam greu. Așa că m-am prezentat frumos, mă bazam pe faptul că am fost la Yacochuya și că a vorbit Marcos cu ei. Am insistat și m-au primit la El Porvenir chiar și în cursul dimineții, deși ar fi preferat după-amiaza, dar aceasta era déjà rezervată pentru Amalaya. Dacă cumva nu știați, între 13 și 15 nu se lucrează nicaieri in Argentina. Programul este același ca în Spania.

El Porvenir are 4 suprafețe de vie în locații diferite, fiecare cu alt terroir. Finca El Retiro este cea mai veche, cu plantați în pergolă, cu soiuri locale Torontes, Tannat, Malbec și Rose Moscatel. Mai sunt alte plantații Finca Rio Seco, Alto Los Cuises, Altos Los Cardones, fiecare de ani diferiți. Ceea ce este important de reținut este că la Torrontes, la fel ca și la Sauvignon, pentru a avea un vin complex trebuie să faci două sau mai multe recoltări. Prima cu mai multe arome, a doua cu mai mult corp. Oricum, cei care fac acum vinul au găsit proporția perfectă pentru un vin sprințar, aromat și proaspăt de vară. Dar și mai important este că Argentina cultivă și promovează soiurile locale sau asimilate cu care se identifică: Malbec, Torrontes, Tannat.

Amauta, în inca, înseamnă învățătoarea, cea înțeleaptă, cea care păstrează cunoașterea și o transmite mai departe. Amauta este unul din brandurile lui El Porvenir. Aș spune că toată filozofia și cunoașterea inchise într-o sticlă de vin sunt transmise mai departe în orice colț de lume. Chiar și în Europa, la ProWein, unde i-am găsit.

Amalaya sau visul lui Donald Hess.

Amalaya, în precolumbiană, înseamnă speranța pentru miracole. Ai grijă ce-ți dorești că se împlinește, la fel cu visul proprietarului de a avea o cramă în Argentina după Napa Valley și Australia.

Ce să vă spun? Filozofia este Malbec, more Malbec! Chiar și în combinație cu Cabernet Sauvignon sau Tannat, Malbec-ul domină și este reprezentativ. Piper, cafea, fructe negre coapte, rotund și catifelat, lung, intens și pasional, precum Argentina așa este și Malbecul. Soiurile și altitudinile diferite la care crește îi dau personalitate și îl diferențiază.

Vinul este o ființă pe care o descoperi tot timpul, în fiecare zi este altul, unii îl compară cu femeia.. deși aici ar fi un motiv de dezbatere, femeia este mult mai constantă decât vinul J.

Abia aștept să mă reîntorc, mai am atâtea de văzut și de descoperit…