La fiecare mare târg internațional de vin, emoția este aceeași. Lumini, standuri impresionante, regiuni care știu exact ce poveste spun și cum o spun, echipe pregătite, strategii construite în ani. Wine Paris nu este doar o expoziție. Este o scenă. Iar pe această scenă nu vii să improvizezi. Vii să confirmi că exiști. România a fost acolo. Dar întrebarea este: cum?

De fiecare dată când lucrurile nu ies cum ar trebui, începe căutarea vinovatului. Producătorii nu s-au mobilizat la timp. Autoritățile au întârziat procedurile. Licitațiile au fost lansate prea târziu. Bugetele sunt anuale. Termenele sunt stricte. Fiecare argument are o doză de adevăr. Și totuși, dacă privim mai atent, problema nu este niciodată doar administrativă. Problema este că nu reușim să funcționăm împreună. Exportul nu este un exercițiu de orgoliu individual și nici un sprint de moment. Este o construcție de durată. Necesită consecvență, încredere și asumare colectivă. În schimb, în sectorul nostru apare mereu cineva convins că poate face mai bine singur decât o structură asociativă. Poate că intențiile sunt bune. Poate că energia este reală. Dar reprezentarea unei industrii nu se face individual, pe un SRL, oricât de bine intenționat ar fi demersul. Vinul românesc nu este un produs izolat. Este imaginea unei țări. Iar imaginea nu se negociază de la un an la altul, în funcție de buget sau de orgolii.

În 2017, la Vinexpo Bordeaux, România a lăsat în urmă o factură neplătită și un gust amar. Atunci am spus că a fost un accident, o decizie administrativă neinspirată, o lecție care nu se va mai repeta. Au trecut nouă ani. Suntem în 2026. Ne place să credem că ne-am maturizat. Și totuși, vulnerabilitățile sunt aceleași. Se invocă rigiditatea bugetară, procedurile publice, constrângerile fiscale. Toate sunt reale și cunoscute. Tocmai de aceea ar trebui integrate într-un mecanism stabil, predictibil. Dacă sectorul vitivinicol este considerat strategic, atunci promovarea externă nu poate depinde de improvizație sau de sincronizări fragile între instituții și producători.  Dar nici sectorul nu este lipsit de responsabilitate. Asociațiile nu sunt suficient consolidate, producătorii nu reușesc să formuleze o strategie comună coerentă, iar încrederea reciprocă rămâne limitată. Fiecare trage, uneori, spuza pe turta lui, iar imaginea colectivă rămâne secundară.

La Wine Paris, standul nu este doar un spațiu de expunere. Este o declarație. Este cartea noastră de vizită. Într-o industrie în care percepția valorează enorm, felul în care te prezinți spune dacă ești un partener serios sau o prezență accidentală. Poate că, din punct de vedere fiscal, diferențele de buget nu sunt dramatice. Din punct de vedere al imaginii, însă, ele pot cântări decisiv. Realitatea este incomodă: sectorul vitivinicol românesc este mai mic decât pare și mai vulnerabil decât ne place să recunoaștem. În jurul lui există competiție acerbă, piețe saturate, presiune pe preț și pe poziționare. Fără o strategie comună și fără susținere instituțională coerentă, fiecare producător rămâne singur într-o luptă disproporționată. Statul spune, pe bună dreptate, că are nevoie de propuneri concrete din partea sectorului. Sectorul spune, la fel de justificat, că are nevoie de predictibilitate și sprijin real. Între aceste două așteptări, timpul trece, iar oportunitățile se pierd. Nu este o problemă de vinovat unic. Este o problemă de maturitate colectivă.

Reprezentarea României la un târg precum Wine Paris nu poate fi lăsată la voia întâmplării și nici delegată informal unor inițiative izolate, oricât de bine intenționate. Este nevoie de un cadru clar, de criterii transparente, de un mecanism care să ofere șanse egale și celor mari, și celor mici. Este nevoie de asumare politică, dar și de coeziune internă. Altfel, vom continua să repetăm același scenariu: emoție înainte de târg, tensiune în organizare, justificări după. Iar imaginea vinului românesc va rămâne suspendată între potențial și realitate.

Poate că momentul Wine Paris 2026 nu este un eșec, ci un nou semnal. Un semnal că nu mai putem amâna profesionalizarea reprezentării externe. Că nu mai putem funcționa fragmentat. Că nu mai putem trata imaginea drept un detaliu. Pentru că, în lumea vinului, imaginea este începutul încrederii. Iar încrederea se construiește greu și se pierde ușor. Întrebarea nu mai este cine este vinovat. Întrebarea este dacă vom avea luciditatea să ne așezăm la aceeași masă — producători, asociații, autorități — și să construim, în sfârșit, împreună.