Trăim într-un moment în care totul se întâmplă repede. Gândim repede, decidem repede, consumăm repede. Ne-am obișnuit să procesăm informația în loc să o lăsăm să se așeze. Iar vinul, deși pare un teritoriu al răgazului, a ajuns adesea să fie tratat la fel: evaluat, clasificat, bifat. Ne place să credem că analizăm. Că știm. Că alegem informat. Dar de multe ori nu facem decât să repetăm ce am auzit deja, să urmăm etichete, scoruri, trenduri. În acest sens, nu suntem foarte diferiți de o mașină. Poate tocmai de aceea ideea de a gândi cu vinul, și nu doar despre vin, devine atât de relevantă acum.

Chris Howard  vorbește despre această diferență cu o claritate care te obligă să te oprești. Între a gândi despre vin și a gândi cu vinul există o distanță subtilă, dar esențială. În primul caz, vinul devine obiect. În al doilea, devine experiență. Un pretext pentru a fi mai atent la ce simți, la ce percepi, la ce se întâmplă în tine. („Rethinking wine means shifting from thinking about wine to thinking with wine.”)

Poate de aceea discuția despre vin nu mai poate fi separată de felul în care trăim și consumăm, mai ales într-un context în care cifrele spun o poveste, iar realitatea din pahar spune uneori alta.

România produce, statistic, aproximativ patru milioane de hectolitri de vin. Sună impresionant. Dar dacă privim mai atent, vedem că vinul certificat care ajunge efectiv pe piață, conform datelor ONVPV, este sub un milion de hectolitri anual. Diferența dintre aceste două cifre spune mult despre fragmentarea pieței, despre autoconsum, despre vinul care nu intră niciodată în circuitul comercial și despre cât de mică este, de fapt, partea vizibilă a industriei.

În același timp, rafturile se umplu de vinuri din import. Italia, Franța și Spania sunt principalele surse, la care se adaugă tot mai vizibil Republica Moldova. Vinuri corecte, constante, uneori surprinzător de ieftine. Vinuri care nu cer prea mult efort din partea consumatorului și nici prea multă implicare emoțională. Le iei, le bei, mergi mai departe.

În acest context, vinul românesc se află într-o poziție delicată. Nu mai poate concura doar prin preț, dar nici nu și-a construit încă pe deplin un discurs coerent despre identitate, sens și diferență. Iar consumatorul, prins între promoții și recomandări rapide, ajunge să aleagă adesea din reflex, nu din convingere. Poate că adevărata problemă nu este lipsa de calitate. Ci lipsa de atenție.

Pentru că vinul cere timp. Cere liniște. Cere disponibilitatea de a observa nu doar ce e în pahar, ci și ce se întâmplă în tine în timp ce îl bei. Ce îți atrage atenția. Ce te emoționează. Ce îți scapă. Ce îți vine să judeci prea repede.

Poate că exact din acest punct se naște ideea de Un vin pe zi: din dorința de a încetini și de a fi mai conștienți în relația noastră cu vinul. Nu ca un gest automat, nu ca o bifă zilnică, ci ca un moment de atenție reală. Un pahar care nu cere grabă, ci prezență. Care nu vine cu răspunsuri, ci cu întrebări.  Pentru că atunci când începi să bei vin în felul acesta, se schimbă ceva. Nu doar în felul în care alegi o sticlă, ci în felul în care te raportezi la gust, la timp, la valoare. Iar în acel moment, diferența dintre un vin românesc și unul de import nu mai este doar o chestiune de preț sau origine, ci de relație.

Poate că viitorul vinului nu stă în volume mai mari sau în promoții mai agresive. Poate că stă în această reîntoarcere la atenție. La gestul simplu de a fi prezent. La curajul de a simți, nu doar de a evalua. Iar dacă există o direcție care merită explorată mai mult în anii ce vin, poate că aceasta este: să învățăm, din nou, să bem vinul ca oameni, nu ca algoritmi.