Din 2014, de la prima mea participare, acest concurs a fost pentru mine definiția consecvenței. Aproape ritualic, an de an, ne reîntâlneam în același loc: hotelul de la Borsigturm, aproape de lacul Tegel, într-un Berlin care părea mai degrabă provincie – liniștit, calm, departe de agitația orașului. Era mai mult decât o locație. Era un spațiu familiar, o rutină, o familie. Familia a rămas. Dar în 2026, pentru prima dată, decorul s-a schimbat.

Mutarea în Alexanderplatz a venit ca o mică zdruncinare a acestei tradiții. Dintr-o zonă aproape contemplativă, ne-am trezit în inima orașului, la câțiva pași de tot ce înseamnă Berlin turistic. Un hotel mai mare, o sală de concurs generoasă, mai multă energie, mai multă mișcare. Ne-am regăsit cu toții acolo, dar în prima seară ne-a lipsit instinctul locurilor știute. A fost nevoie de puțin timp pentru a ne recalibra și a ne regăsi ritmul – inclusiv pentru unul dintre cele mai frumoase ritualuri ale serilor: degustarea vinurilor aduse de fiecare de acasă, împărtășite între colegi, prieteni și, de fapt, această familie extinsă care sunt jurații BWT. Apoi au început cele patru zile de concurs.

Și anul acesta am fost în rolul de team leader al unui panel – o responsabilitate cu care sunt deja familiarizată, dar care vine, de fiecare dată, cu atenție și rigoare în plus. Dincolo de partea organizatorică – verificarea probelor, corelarea sticlelor, asigurarea că fiecare vin este evaluat complet – rolul te obligă la un exercițiu constant de obiectivitate. La Berliner Wine Trophy nu judecăm preferințe, ci calitate. Nu contează dacă îți place sau nu un stil – un vin corect, echilibrat, fără defecte trebuie punctat ca atare. Chiar și atunci când nu e „pe gustul tău”.

Iar vinurile din acest an au făcut lucrurile ușoare. Calitatea a fost remarcabilă – cred că nu am mai întâlnit atât de puține defecte într-o ediție. În fiecare zi, cele aproximativ 50 de vinuri ne-au purtat prin toată Europa și nu numai, într-o călătorie intensă, împărtășită cu colegii din panel.

Am fost și norocoasă. În cele patru zile, am acordat 7 Mari Medalii de Aur – vinuri cu peste 93 de puncte, acele vinuri care chiar te opresc din degustare și te fac să revii la pahar. Un Spätburgunder german, un cupaj elegant de Grauburgunder cu Weissburgunder, o șampanie din 2019, două Malbec-uri din Argentina (2023 și 2017), un cupaj chilian Cabernet–Carmenère și un Touriga Nacional portughez din 2019. Interesant este că niciunul nu a fost dulce sau fortifiat – acele stiluri care, de regulă, impresionează rapid. Toate au fost vinuri seci, complexe, cu identitate și o legătură clară cu originea lor.

Un capitol aparte l-au reprezentat vinurile românești – albe, seci. Din 17 probe, una a fost returnată din cauza unui defect de dop și înlocuită cu o a doua sticlă, care însă a fost evaluată de o altă comisie. Restul au performat remarcabil: 3 medalii de argint, iar toate celelalte – aur. Feteștile au atras atenția prin expresivitate și echilibru, iar o Tămâioasă românească s-a apropiat periculos de mult de o Mare Medalie de Aur. Recunosc, am fost atentă să nu par părtinitoare, însă colegii mei au fost chiar mai generoși în evaluare. Un semnal clar că soiurile noastre autohtone merită nu doar apreciere, ci și o strategie coerentă de promovare.

La nivel general, s-a simțit că 2024 nu a fost un an ușor pentru Europa. Efectele schimbărilor climatice sunt din ce în ce mai evidente: vinuri corecte, recognoscibile, dar uneori cu o expresie aromatică mai reținută. În schimb, 2025 promite deja mai multă prospețime și vinuri mai prietenoase. Un alt detaliu interesant: mai puține rosé-uri decât în alți ani, semn că trendul începe să se tempereze, dar o prezență puternică de Pinot Noir, sub toate formele lui. Lumea pare să se întoarcă spre roșii mai lejere, fructate, cu intervenții minime de lemn.

Dincolo de concurs, experiența a fost completată de un mic bonus: vremea. Temperaturile ridicate ne-au permis să inaugurăm ediția cu o bere pe terasă, chiar lângă hotel – un avantaj clar al noii locații. Iar surpriza a venit într-o seară de marți, când, fără așteptări, am descoperit muzică live și am avut parte de una dintre cele mai memorabile seri ale acestei ediții.

Pentru că, până la urmă, Berliner Wine Trophy nu înseamnă doar vin. Înseamnă oameni, întâlniri, povești și acel sentiment rar că, indiferent unde se mută, familia rămâne aceeași. Iar uneori, schimbarea nu face decât să confirme exact asta.

De fiecare dată când lucrurile nu ies cum ar trebui, începe căutarea vinovatului. Producătorii nu s-au mobilizat la timp. Autoritățile au întârziat procedurile. Licitațiile au fost lansate prea târziu. Bugetele sunt anuale. Termenele sunt stricte. Fiecare argument are o doză de adevăr. Și totuși, dacă privim mai atent, problema nu este niciodată doar administrativă. Problema este că nu reușim să funcționăm împreună. Exportul nu este un exercițiu de orgoliu individual și nici un sprint de moment. Este o construcție de durată. Necesită consecvență, încredere și asumare colectivă. În schimb, în sectorul nostru apare mereu cineva convins că poate face mai bine singur decât o structură asociativă. Poate că intențiile sunt bune. Poate că energia este reală. Dar reprezentarea unei industrii nu se face individual, pe un SRL, oricât de bine intenționat ar fi demersul. Vinul românesc nu este un produs izolat. Este imaginea unei țări. Iar imaginea nu se negociază de la un an la altul, în funcție de buget sau de orgolii.

În 2017, la Vinexpo Bordeaux, România a lăsat în urmă o factură neplătită și un gust amar. Atunci am spus că a fost un accident, o decizie administrativă neinspirată, o lecție care nu se va mai repeta. Au trecut nouă ani. Suntem în 2026. Ne place să credem că ne-am maturizat. Și totuși, vulnerabilitățile sunt aceleași. Se invocă rigiditatea bugetară, procedurile publice, constrângerile fiscale. Toate sunt reale și cunoscute. Tocmai de aceea ar trebui integrate într-un mecanism stabil, predictibil. Dacă sectorul vitivinicol este considerat strategic, atunci promovarea externă nu poate depinde de improvizație sau de sincronizări fragile între instituții și producători.  Dar nici sectorul nu este lipsit de responsabilitate. Asociațiile nu sunt suficient consolidate, producătorii nu reușesc să formuleze o strategie comună coerentă, iar încrederea reciprocă rămâne limitată. Fiecare trage, uneori, spuza pe turta lui, iar imaginea colectivă rămâne secundară.

La Wine Paris, standul nu este doar un spațiu de expunere. Este o declarație. Este cartea noastră de vizită. Într-o industrie în care percepția valorează enorm, felul în care te prezinți spune dacă ești un partener serios sau o prezență accidentală. Poate că, din punct de vedere fiscal, diferențele de buget nu sunt dramatice. Din punct de vedere al imaginii, însă, ele pot cântări decisiv. Realitatea este incomodă: sectorul vitivinicol românesc este mai mic decât pare și mai vulnerabil decât ne place să recunoaștem. În jurul lui există competiție acerbă, piețe saturate, presiune pe preț și pe poziționare. Fără o strategie comună și fără susținere instituțională coerentă, fiecare producător rămâne singur într-o luptă disproporționată. Statul spune, pe bună dreptate, că are nevoie de propuneri concrete din partea sectorului. Sectorul spune, la fel de justificat, că are nevoie de predictibilitate și sprijin real. Între aceste două așteptări, timpul trece, iar oportunitățile se pierd. Nu este o problemă de vinovat unic. Este o problemă de maturitate colectivă.

Reprezentarea României la un târg precum Wine Paris nu poate fi lăsată la voia întâmplării și nici delegată informal unor inițiative izolate, oricât de bine intenționate. Este nevoie de un cadru clar, de criterii transparente, de un mecanism care să ofere șanse egale și celor mari, și celor mici. Este nevoie de asumare politică, dar și de coeziune internă. Altfel, vom continua să repetăm același scenariu: emoție înainte de târg, tensiune în organizare, justificări după. Iar imaginea vinului românesc va rămâne suspendată între potențial și realitate.

Poate că momentul Wine Paris 2026 nu este un eșec, ci un nou semnal. Un semnal că nu mai putem amâna profesionalizarea reprezentării externe. Că nu mai putem funcționa fragmentat. Că nu mai putem trata imaginea drept un detaliu. Pentru că, în lumea vinului, imaginea este începutul încrederii. Iar încrederea se construiește greu și se pierde ușor. Întrebarea nu mai este cine este vinovat. Întrebarea este dacă vom avea luciditatea să ne așezăm la aceeași masă — producători, asociații, autorități — și să construim, în sfârșit, împreună.

Harari vorbește despre o lume în care decizia se mută tot mai mult din mâna omului către sisteme automate, algoritmi, modele predictive. O lume în care valoarea este măsurată prin eficiență, scalabilitate și control. O lume în care diferențele sunt considerate zgomot, iar uniformitatea devine o virtute. Privind din această perspectivă, vinul – mai ales vinul autentic, legat de loc, climă și oameni – pare aproape o formă de rezistență culturală. Pentru că vinul nu este și nu poate fi un produs perfect standardizat. Nu răspunde complet la comenzi algoritmice. Nu poate fi redus la un set de date. Fiecare recoltă spune o poveste diferită, fiecare sol imprimă o identitate, fiecare producător adaugă o nuanță personală. Iar această imprevizibilitate este exact opusul lumii pe care tehnologia încearcă să o ordoneze. Aici apare, de fapt, miza reală pentru România. Într-o Europă tot mai preocupată de reglementare, control și optimizare, România se află într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, este în urmă din punct de vedere al infrastructurii, al promovării și al organizării pieței. Pe de altă parte, tocmai această întârziere a păstrat ceva extrem de valoros: diversitatea, autenticitatea și o relație încă vie între om, pământ și produs. Problema este că acest avantaj poate fi pierdut foarte ușor dacă încercăm să copiem modele care nu ne aparțin. Dacă ne raportăm la vin exclusiv prin indicatori economici, randamente și volume, riscăm să intrăm într-o competiție pe care nu avem cum să o câștigăm. România nu va putea concura niciodată cu marile țări producătoare prin cantitate sau uniformitate. Dar poate câștiga prin poveste, caracter și identitate.

Aici intervine întrebarea esențială: ce facem, concret, cu această realitate?

Primul pas ar fi să înțelegem că vinul românesc nu trebuie poziționat ca un produs de masă, ci ca un produs cultural. Exact așa cum Franța și Italia au reușit să își transforme regiunile viticole în repere de identitate națională, România are nevoie de o schimbare de discurs. Vinul nu este doar rezultatul unei tehnologii agricole, ci expresia unui teritoriu, a unei istorii și a unei comunități.

În al doilea rând, tehnologia nu trebuie respinsă, ci folosită inteligent. Inteligența artificială, digitalizarea și noile instrumente pot deveni aliați reali dacă sunt folosite pentru a susține autenticitatea, nu pentru a o înlocui. Trasabilitatea, promovarea inteligentă, accesul la piețe internaționale, educarea consumatorului – toate acestea pot fi accelerate prin tehnologie fără a distruge specificul local.

Dar pentru ca acest lucru să funcționeze, este nevoie de o viziune coerentă, nu de soluții fragmentate. România are nevoie de o strategie clară care să trateze vinul ca parte din identitatea sa culturală, nu doar ca produs agricol. O strategie care să susțină micii și mijlocii producători, să încurajeze diferențierea, să pună accent pe poveste și origine, nu doar pe conformitate birocratică. În lipsa unei astfel de viziuni, riscăm exact ceea ce Harari avertizează la nivel global: pierderea controlului asupra propriei identități, cedarea deciziilor către sisteme care nu înțeleg contextul local și transformarea culturii într-un simplu produs standardizat. Poate că adevărata întrebare pe care Davos o ridică nu este despre inteligență artificială, ci despre curaj. Curajul de a nu copia orbește. Curajul de a ne defini propriul drum. Curajul de a înțelege că progresul nu înseamnă uniformizare, ci capacitatea de a integra noul fără a șterge ce ne face unici. Iar în acest context, vinul românesc poate deveni mai mult decât un produs de export. Poate deveni o declarație de identitate într-o lume care riscă să uite ce înseamnă diferența autentică.

În inima orașului, Palazzo Branciforte își deschidea ușile către întâlnirile care aveau să spună povestea Siciliei moderne. Un palat renascentist care respiră încă noblețea austeră a secolelor trecute, transformat astăzi în spațiu cultural, era locul perfect pentru a înțelege o insulă aflată într-un moment de redefinire. Acolo, printre tavane înalte și galerii liniștite, Sicilia se pregătea să povestească altfel despre ea însăși.

Sicilia, între tradiție și schimbare — de la terroir la responsabilitate

Sicilia este astăzi una dintre cele mai mare denumiri reglementate din Italia, un mozaic viticol în care tradiția nu mai este suficientă pentru supraviețuire. Schimbările climatice nu sunt un concept abstract aici — sunt realitate: temperaturi mai ridicate, secete persistente, veri care ard, presiune asupra solurilor, presiune asupra oamenilor.

DOC Sicilia a ales să răspundă nu prin nostalgie, ci prin strategie. Și strategia are un nume: SOStain — fundația siciliană care își propune o transformare completă: de la agricultură integrată sau organică, la reducerea consumului de apă, de energie, la protecția solurilor, la trasabilitate totală și repunerea biodiversității în centrul poveștii.

După simpozion, la un pahar de vin, Antonio Rallo — președintele Consorțiului și proprietarul Donnafugata — mi-a explicat cu o naturalețe dezarmantă că SOStain nu e un concept de marketing, ci manualul de supraviețuire al Siciliei. În felul în care vorbea despre sol, apă și viță se simțea responsabilitatea unui om care știe că viitorul vinului începe cu gesturi mici, repetate ani la rând. Era limpede că pentru ei sustenabilitatea nu e un trend, ci o linie de viață. Aici vine surpriza: Sicilia nu vrea doar să rămână relevantă. Vrea să devină un model de sustenabilitate globală, în ciuda provocărilor.

Coloanele templului sicilian: Lucido, Grillo, Nero d’Avola

Primul masterclass a fost despre fundații, despre ce definește Sicilia la bază. Cele trei soiuri discutate – Catarratto (Lucido), Grillo și Nero d’Avola – sunt ca niște capitole esențiale din manualul identității siciliene, dar privite cu ochi moderni.

Catarratto / Lucido

Considerat mult timp un soi de volum, aici a apărut ca o mică revelație. Lucido-ul de altitudine are o prospețime care nu te duce cu gândul la sud, ci la aer rece, la dimineți limpezi. Note de grapefruit roz, mere verzi și piersici albe, apoi o salinitate fină care amintește de influența marină. În unele interpretări – mai ales cele maturate pe drojdii fine – capătă un plus de textură, ca o eleganță stinsă care nu are nevoie să se arate ostentativ. Un soi subestimat, dar cu un potențial imens.

Grillo

Dacă Lucido e tradiția, Grillo este libertatea. Un soi cameleon, capabil să fie, după zonă și vinificație, de la exotic și cald la marin și mineral. Uneori aduce mango și papaya, alteori flori albe și citrice vibrante. În vinurile degustate, Grillo a oscilat între linii verticale, citrice, și expresii bogate, aproape tropicale. Un soi extrem de versatil, perfect adaptat vremurilor noi.

Nero d’Avola

Regele recunoscut al roșiilor siciliene. Cel degustat în masterclass îmbina parfum de mure, vișine și condimente, dar rămânea surprinzător de proaspăt, cu taninuri fine și o textură moale, plină. Nero d’Avola nu mai este vinul robust și greu de altădată — este un roșu modern, rafinat, care poate urca în altitudine fără să-și piardă identitatea.

Comorile ascunse: Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone

Al doilea masterclass a fost ca un capitol secund al aceleiași povești, dar mai poetic, mai fragil, mai exotic. Un fel de adâncire în diversitatea nebănuită a insulei.

Inzolia

Elegantă, calmă, discretă. În pahar pare simplă, dar gustul dezvăluie note de citrice, migdale, mango și o tentă fină de ierburi. Un soi solar, dar nu exuberant, ci bine echilibrat.

Zibibbo (Muscat de Alexandria)

Parfumul verii eterne. Arome de piersică albă, iasomie, ananas, dar cu un gust sec, tăios, curat. A fost vinul care a stârnit cele mai multe zâmbete — greu să rămâi impasibil în fața unui Zibibbo bine făcut.

Frappato

Jucăuș, rubiniu, floral. Arome de fragi, zmeură, violete. Taninuri aproape inexistente. Frappato e vinul care te face să uiți că ești la un masterclass și nu la o terasă într-o seară caldă. Se bea răcit, se bea repede, se bea cu chef.

Perricone

Un soi întors din uitare, cu taninuri ferme, ierburi aromatice, piper roz și fructe negre. A fost vinul care a adus seriozitate în sesiune, un fel de amintire că Sicilia nu e doar plăcere, e și profunzime.

Sicilia de mâine se naște azi

Cele două masterclass-uri au fost mai mult decât degustări. Au fost o lecție despre adaptare, despre identitate și despre schimbare. Acolo, în sălile răcoroase ale Palazzo Branciforte, am înțeles de ce Sicilia nu este doar o insulă a trecutului, ci o insulă a viitorului. Vinurile siciliene nu mai sunt „vinuri de soare”. Sunt vinuri de altitudine, viziune și responsabilitate. Lucido devine un alb de mineralitate pură. Grillo se transformă în superstarul modern al insulei. Nero d’Avola devine eleganță, nu doar forță. Inzolia, Zibibbo, Frappato, Perricone — fiecare își găsește locul într-o Sicilie în schimbare. Iar în spatele tuturor acestor vinuri se află o filosofie comună:
sustenabilitatea nu e un trend; e singura cale.

Când am ieșit din palat, lumina de noiembrie încă mai stătea peste oraș, iar în aer rămăsese aroma vinurilor proaspăt degustate. Și mi-am dat seama că poate aici e farmecul Siciliei: e o insulă care nu trăiește în trecutul ei glorios, ci în prezentul pe care îl construiește, un prezent mai curajos decât multe regiuni viticole ale lumii. Sicilia nu se reinventează. Sicilia evoluează și te invită, discret, să fii martor la asta.

Totuși, ceea ce face ca fiecare călătorie aici să fie specială sunt oamenii. Colegii jurați, veniți din toate colțurile lumii, s-au transformat într-o familie în toată regula – una pe care o văd mai des decât pe rudele apropiate. Cu ei împart nu doar mesele și vinurile, ci și micile aventuri urbane, plimbările pe străzile pline de viață și discuțiile târzii care nu se mai termină.

Înainte de cină, am pornit împreună într-o experiență mai puțin obișnuită pentru Berlin: vizita la o fabrică de sake. Marie, prietenă și profesor de sake la WSET, ne-a condus în noul brewhouse aflat lângă un bar cochet. Am întâlnit producătorul, un om pasionat care ne-a povestit cu o modestie calmă cum respectă fiecare etapă a procesului japonez, dar cu orez adus din Italia de propria familie. Am degustat diverse tipuri de sake, inclusiv unul spumant, și am intrat pentru câteva clipe într-o altă lume – una delicată și rafinată, la fel de complexă ca universul vinului. A fost aperitivul perfect pentru o seară ce promitea să devină memorabilă.

De câțiva ani, tradiția noastră este să încheiem ziua de concurs cu o cină specială într-un loc surprinzător. Anul acesta am ales restaurantul Merold, aflat în Berlinul de Est. Drumul până acolo nu e chiar scurt – concursul are loc în vest, lângă lacul Tegel – dar tocmai asta face parte din farmec. Câteodată mergem cu bicicleta, alteori ne plimbăm pe aleile liniștite care înconjoară lacul, iar când alegem U-Bahn-ul călătoria durează aproape o oră. Dar nimeni nu se plânge: în Berlin chiar și drumul devine o experiență.

La Merold ne aștepta un meniu creativ, care a pus la încercare papilele și imaginația. Pentru un grup de jurați de vin, pairing-ul nu e niciodată simplu, însă echipa restaurantului a reușit să ne surprindă. Singura controversă a apărut la un vin natural, acel tip care poate induce în eroare un neinițiat și pe care l-am dezbătut îndelung.

Meniul, însă, a fost unanim apreciat: ridichi cu iaurt și brânză, conopidă la grătar cu ulei și coacăze negre, șalote sotate cu usturoi și făină neagră, ravioli umpluți cu carne de bibilică alături de urechiușe cu bacon, iar la final un desert răcoritor – înghețată de agrișe. Fiecare farfurie a fost o poveste, fiecare înghițitură o descoperire.

Și, ca de fiecare dată, am realizat că adevărata frumusețe a acestor seri nu stă doar în mâncare sau vin, ci în felul în care oamenii se adună laolaltă. În râsetele care izbucnesc de nicăieri, în amintirile împărtășite, în planurile făcute pe loc pentru viitoare întâlniri.

Asta înseamnă pentru mine Berlinul: dincolo de concurs, dincolo de vinuri, rămâne bucuria revederii, prietenia care se întărește de la an la an și senzația că orașul acesta nu te lasă niciodată să pleci cu mâinile goale. De fiecare dată pleci cu ceva în plus – o poveste, o amintire, un zâmbet care îți rămâne mult timp după ce trenul sau avionul te-a dus departe.

Asta ne transmit organizatorii și după mult dezbătuta participare a României din toate mediile, cred că APEV ar trebui să-și facă planurile de pe acum pentru târgurile la care participă. Este clar că cei de la ProWein nu o duc prea bine și se simt amenințați de apariția unui alt târg concurect, fiindcă ne transmit clar ”ProWein se află în prezent într-un proces extensiv de revitalizare. Ca parte a acestuia, principalul târg de specialitate și-a schimbat înfățișarea. Noua imagine a fost deja prezentată la ProWein 2024, unde a atras multă atenție: schema de culori este mai intensă, mișcarea energică simbolizează dinamismul, iar fontul ușor curbat subliniază pasiunea din industrie. Sloganul “Descoperă Gustul de Mâine” emite optimism și este menit să motiveze industria să privească pozitiv către viitor în aceste vremuri pline de provocari.” Și asta nu e tot! Mai sunt diverse măsuri pe care aceștia le vor lua dintre care cea mai interesantă mi se pare discuția cu industria hotelieră sau cu partea logistică. Probabil pentru anul viitor se gândesc să deschidă destinații aeriente pentru alte companii decât Lufthansa, fiindcă o scădere a numărului de expozanți de la 7000 în 2020 la 5400 în 2023 este semnificativă. Apreciem eforturile care fac fiindcă mai sunt și alții care se întreabă unde să participe anul viitor:  https://www.the-buyer.net/insight/prowein-vs-wine-paris-what-buyers-and-suppliers-are-looking-for

”Campania de atragere a vizitatorilor pentru viitorul ProWein, ce se va avea loc din 16 până în 18 martie 2025, este deja în plină desfășurare, cu un accent sporit pe piețele din SUA, Asia, Benelux și Scandinavia. După sondaje extinse, a fost identificat potențial de vânzare și au fost elaborate măsuri pentru o abordare țintită.” Un alt lucru bun fiidcă au delimitat clar cui se vor adresa, dar asta nu însemnă implicit că vor veni la noi în stand. Mult mai important de bugetat pentru producătorii români sunt contractele de PR cu firme specializate din piețe țintă.

Însă din păcate tendințele mondiale de consum sunt clare. Spirtoasele câștigă piața și sunt în trend ascendent fiindcă iată: ”Zona mare dedicată băuturilor spirtoase a fost restructurată. A primit denumirea potrivită de ProSpirits, iar conceptul său a fost extins pentru a include un bar și un forum.”, o copie după Wine Paris. ”Noul format ProSpirits a fost foarte bine primit, dovedindu-se un real punct de atracție pentru mulți vizitatori de specialitate la ProWein.”

”Programul de susținere al ProWein 2024 a fost, de asemenea, extins tematic și va fi dezvoltat în continuare în viitor. În plus față de masterclass-uri și degustări, s-a pus un accent sporit și pe teme de afaceri precum inteligența artificială și sustenabilitatea, care au întâmpinat un interes deosebit. Oferte noi precum Concept Store și Podcast Studio au avut, de asemenea, o premieră de succes la ProWein 2024 și sunt și ele pe cale să aibă un loc permanent la ProWein în viitor.” De aici înțeleg că ar trebui să ne adresăm vizitatorilor nu doar cu prezența în stand, dar cu mai multe masterclass-uri, să fim prezenți în magazin și să colaborăm mai bine cu organizatorii târgului. Știu că fiecare dintre producători are alte probleme, însă dacă tot ne dorim să evoluăm atunci trebuie să începem în Aprilie.

Sursa foto: Facebook

Dar mai bine să vă spun unde este, nu departe de Piața Romană, pe lângă Universitatea de Artă, într-un bloc cu urgență doi. Nu întru totul motivul pentru care nu am primit credit ipotecar, însă aici s-a mai adăugat faptul că anul de construcție nu e clar 1919, 1926 e cam prin ceață, iar blocurile cu urgență doi pot fi creditabile, doar cu condiția să fie realizate după 35 sau 40, anyway după un alt cutremur din acea perioadă.

Uitându-mă în subsol și văzând betonul gros, nu pare deloc fragil, dar ce știu eu despre construcții? Important este că doamna de la care l-am cumpărat a fost atât de drăguță să mi-l lase în două rate. Una pe care am plătit-o la achiziție, de aproape 50% urmând ca cea dea doua rată să o achit în termen de un an de zile de la achiziție. Fezabil printr-un credit de nevoi personale, în ciuda dobânzii care a urcat la cer, dar pe care încă nu l-am contractat.

Din această cauză m-am speriat foarte tare. Eu trebuie să renovez apartamentul, să mă mut, apoi să iau creditul ca și să nu mai plătesc chirie, așa cum mă bate tata la cap de 2 ani, de când am vândut un apartament din Sibiu ca să-l pot lua. Ceea ce nu e tocmai ușor în actualele condiții socio-economice, geo-politice, de fapt a crizei energetice care se va accentua și va duce în viitorul apropiat la alte scumpiri. De asta sunt îngrozită. Că pentru o perioadă de 5 ani, până la plata creditului voi fi nevoită să înghit multe.

Statul în chirie îți dă libertate și opțiunea de a pleca oricând, oriunde. Atunci când te decizi că vrei să ai ”lucrul tău” totul devine serios și complicat, iar mie asta nu îmi place. Îmi doresc să fie totul ca în basme și să pot face ce îmi doresc, să pot pleca oricând în lumea largă doar cu o valiză. Știu că în jurul nostru sunt oameni care gândesc altfel, care te judecă fiindcă nu ai anumite posesiuni până la o anumită vârstă, casă, mașină, soț, soție, copii…etc, de aici intrăm în altă dezbatere, dar oare e totul despre ”a avea”? sau despre ”a fi”?

Așa că am făcut pasul către achiziție în urma presiunilor părintești și rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile.

Următorul pas este renovarea, fiindcă cred că vă imaginați, așa cum poate se vede în poze că această etapă nu poate fi sărită.

De la prima participare la Wine Paris & Vinexpo Paris în 2019, când cu ocazia primei ediții am prezentat un masterclass de soiuri românești, la invitația celor de la Wine Mosaic am simțit că acest eveniment va lua o amploare deosebită. În primul rând datorită locației, fiindcă serios, cine nu-și dorește o escapadă la Paris? Mai ales când este însoțită de vinuri pe alese.

Anul acesta, între 12-14 februarie Parisul a devenit epicentrul industriei vinului. În câteva cifre evenimentul a însumat un număr de 4.074 de expozanți din 48 de țări producătoare și o creștere cu 53% a expozanților internaționali. Prezența vizitatorilor a înregistrat o creștere de 14%, ajungând la 41.253 de persoane, din care 41% au fost vizitatori internaționali reprezentând 137 de țări. Vinexposium, compania organizatoare a înțeles că cei care participă vor să vândă, astfel că numărul de buyeri din piețe cheie precum Italia, Belgia, UK, USA, Germania a crescut cu 30%. Serviciul de de matchmaking a atins un prag de 10.146 de întâlniri online între producători și cumpărători.

Vă puteți întreba desigur ce să caute vinurile din România la o expoziție într-o țară care este în top 3 producători la nivel mondial de când se știe, însă nu e vorba doar de asta, precum am spus sunt buyeri din toată lumea, aici e doar un loc de întâlnire, la fel cum este și la Prowein, iar pentru un astfel de eveniment doar simpla prezență nu ajută. Munca din spate, stabilirea de întâlniri cu importatori și comunicarea este esențială. Noi însă nu am ajuns acolo și atâta timp cât nu avem produse competitive nici nu avem cum. Cu cele 28 de mii de hectare certificate, din cele 178 de mii existente în statistici, care produc vinuri de calitate și se vând la prețuri ridicate pe piața internă nici măcar nu contăm. Grecia, Ungaria, Croația, Slovenia și mai recent Macedonia de Nord sunt deja țări care deja au construit o imagine și încep să se vadă, iar dintre acestea Slovenia și Croația, țări cu o suprafață de 21-22 demii de hectare ar putea fi un termen real de comparație. Dar oricum ele sunt mult mai avansate în ceea ce privește comunicarea și prezența la evenimente de acest gen, precum se vede mai jos.

M-a întâlnit cu mulți importatori români importanți, majoritatea pentru a-și întâlni toți furnizorii într-un singur loc, unii pentru a-și lărgi portofoliul de vinuri franțuzești. Chiar dacă la noi Italia este pe primul loc în ceea ce privește vinul de import, Franța ocupă un loc important după Moldova.

România a fost reprezentată de Alira în standul Bessa Valley Bulgaria, Domeniul Bogdan prin distribuitorul din Franța în standul de vinuri organice. Alături de vinuri, Prodal 94 cu băuturile spirtoase. Cam tristă prezența. Dar poate ar trebui să menționez și Purcari, acum un grup internațional ce deține cramă în România, cu stand propriu, în afara lui Wine of Moldova.

Premiumizarea în industria vinurilor și a băuturilor spirtoase continuă să se manifeste, implicând în principal segmentul super-premium. Consumatorii din țările dezvoltate devin tot mai orientați spre plăcere și manifestă un interes crescut pentru produse de calitate superioară, vinuri rare, băuturi spirtoase de înaltă clasă și experiențe de degustare exclusive. Această tendință este alimentată de dorința de calitate, autenticitate și diferențiere.

În ciuda unei încetiniri generale a consumului de vinuri și băuturi spirtoase, consumatorii tind să descopere noi perspective, dorind să-și stârnească curiozitatea prin explorarea unei game extinse de apelațiuni, soiuri de struguri și zone viticole.

Industria băuturilor spirtoase se află, de asemenea, în plin avânt, cu creșterea continuă a culturii cocktail, popularitatea băuturilor artizanale și a băuturilor gata de băut (RTD), care se extind constant. Segmentul Ready-to-Drink (RTDs) este estimat să crească cu 12% în volum între 2022 și 2027, atingând un total de 40 de miliarde de dolari până în 2027 (sursa: IWSR).

Piața băuturilor spirtoase câștigă teren, datorită succesului tequila, mezcal și whisky-ului american, cele trei categorii cu cel mai mare export în 2022. Veniturile din piața whisky-ului, susținute de o legislație americană mai favorabilă pentru exporturi, ating 88,07 miliarde de dolari în 2023, cu o creștere stimulată de premiumizare (sursa: IWSR).

Organizația Internațională a Viei și a Vinului (OIV), cu care Vinexposium lucrează în colaborare, a acordat patronajul său sesiunilor științifice ale programului ON! Anul acesta, la 100 de ani de la înființare, ne-au transmis și tendințele de consum în funcție de culoarea vinului cu o analiză pe ultimii 20 de ani. Un mic sumar arată că vinul rose și alb în creștere, albul datorat în primul rând creșterii cererii de vinuri spumante, iar rose-ul ocupă un confortabil segment de 8% din piața de vin. Vinul roșu este în scădere, de la vârful din 2004 cu 25%, din cauza scăderii consumului în Europa: Franța, Spania, Italia și Germania, în creștere însă în America de Sud și estul Asiei.

Programul ON! unul dintre punctele forte ale expoziției a fost consolidat pentru a încuraja dialogul și pentru a furniza industriei elemente de reflexie. 126 de sesiuni au fost incluse în programul oficial, alături de prezentări individuale găzduite pe standurile expozanților.

Numeroase discuții despre cum comunicăm despre vin în social media și răspunsuri la întrebări precum ”este vinul un produs cool?” au făcut parte din agendă. O altă noutate care-mi confirmă și-mi susțin ideea de promovare pe piața din Coreea de Sud este un studiu de piață ce introduce această țară în primele 9 piețe cheie din intreaga lume. Jumătate din cei pe care s-a făcut studiu, alcătuită doar din importatori de vin de diferite mărimi spun că in următorii 2 ani vom asista la o stagnare a pieței cu o ușăară creștere a vânzărilor online, cu o preferință către vinurile organice, ușoare (NO-LOW) și premium. Trei tendințe au ieșit în evidență: dorința de naturalețe, o segmentare pronunțată a prețurilor și o căutare de ceva nou incluzând vinuri light! De aceasta din urmă cred că vinurile românești ar putea profita, mai ales pentru fapru că autenticitatea este un punct de vânzare important. Fiecare piață externă este sensibilă la alte concepte de autenticitate, de unde și necesitatea unei abordări diferite. De exemplu dacă Germania și Belgia sunt interesate mai mult de stilul de vinificație, pe americani îi interesează să fie un produs artizanal, craft, pe când asiaticii Korea, China, Japonia sunt interesați de terroir. Din punct de vedere al ambalajelor se așteptă o creștere pentru buteliile tradiționale de 0,75l, însă de mai ușoare și a celor de jumătate, respectiv 0,375l închise cu screw cap. Studiul a fost realizat de Hopscotch Sopexa.

Programul OFF!, care a inclus o selecție de 200 de restaurante și baruri din întreaga capitală, a încurajat participanții să-și continue conversațiile după lăsarea serii, într-un mediu mai relaxat.

În 2024, Be Spirits a atins un nou nivel, cu 26 de țări producătoare expunând, o creștere cu 47% a suprafeței față de 2023 și aproape 200 de expozanți, dintre care 54% sunt noi. Pe lângă numeroșii expozanți francezi, numărul de participanți internaționali a crescut cu 92%.

Fiecare actor din industrie este afectat de schimbările climatice. Pe măsură ce țări precum Italia, Franța, Australia și Chile își văd recoltele afectate de inundații, incendii de vegetație și variații de temperatură, țările nordice precum Suedia și Regatul Unit câștigă teren. Industria vinurilor și a băuturilor spirtoase rămâne puternic dependentă de condițiile meteorologice și climatice, cu calitatea și consistența recoltelor sub amenințarea schimbărilor imprevizibile ale mediului înconjurător.

Chestiunile geopolitice, cum ar fi tensiunile comerciale și conflictele, continuă să influențeze fluxurile de comerț internațional. În timp ce Statele Unite și China rămân mari jucători în acest peisaj, schimbările în politicile comerciale și alianțele internaționale au un impact semnificativ asupra producției, exporturilor și consumului global de vinuri și băuturi spirtoase.

Pe măsură ce industria se adaptează la aceste provocări, inovația și sustenabilitatea devin elemente cheie pentru viitor. Investițiile în practici viticole durabile, utilizarea tehnologiei pentru a optimiza procesele de producție și ambalare, precum și dezvoltarea de produse inovatoare care răspund la nevoile consumatorilor moderni sunt factori critici în menținerea competitivității într-un mediu dinamic.

Wine Paris & Vinexpo Paris 2024 nu doar a reflectat starea actuală a industriei, ci și a oferit un cadru pentru definirea viitorului acesteia. Evenimentul a reunit profesioniști din întreaga lume pentru a împărtăși cunoștințe, a facilita afaceri și a deschide calea către inovație și sustenabilitate. Într-un peisaj global în schimbare rapidă, un astfel de eveniment joacă un rol esențial în formarea direcției industriei vinurilor și a băuturilor spirtoase. Are România un cuvânt de spus? Din păcate nu pare să existe decât în proporție de 12% ca preferință în portofoliul importatorilor pe care a fost realizat studiul de piață de către Sopexa, iar în rest doar importatori. Concluzia e una singură : încet și sigur ne transformăm din țară producătoare de vin în țară importatoare. În contextul socioeconomic și politic actual sunt puțini care vor supraviețui, iar piața se va reașeza în funcție de ofertele existente.

Felicitări Lorena Deaconu  pentru cele două mari medalii! Revelația românească a concursului, Hyperion Fetească Neagră 2016 și Neptunus Shiraz din același an.

După cele două mari medalii de anul trecut luate de Jidvei, iată a venit rândul vinurilor de la Iconic Estate ce aparțin acum grupului Alexandrion cunoscuți în trecut sub numele de Cramele Halewood (Prahova). Sunt foarte fericită fiindcă Lorena este o foarte bună prietenă și știu că orice vin pe care îl face îl face cu pasiune și nu lasă nimic la voia întâmplării. Este un om minunat și răsplata este pe măsura muncii și a experienței de peste 20 de ani în domeniu.

Am remarcat cu foarte mare plăcere că peste jumătate din vinurile medaliate au fost produse din soiuri românești, pe podium clasându-se Fetească Neagră, Fetească Regală, Albă, Tămâioasă Românească și Busuioacă de Bohotin. Ceea ce confirmă încă o dată că soiurile noastre tradiționale sunt cele pe care ar trebui să le cultivăm și promovăm.

Multe crame medaliate, alături de Iconic: Jidvei, Cotnari, Budureasca, Mera Com Internațional, Via Viticolă, Crama Ceptura, Provitis Serv, Vinicola Averești, Vitis Metamorfosis, Avincis.

Cotnari, spre exemplu a luat 3 medalii de aur pentru Tămâioasă Românească 2020, cu 3 branduri, iar Busuioaca de la Averești a rămas pe podium, un rose de nișă care se potrivește într-un restaurant cu stele.

Pentru a consulta lista completă aveți linkul aici: https://resultats.concoursmondial.com/en/results/2021

A fost o onoare să particip și în acest an la Concours Mondial de Bruxelles, ediție care s-a ținut la Luxembourg, precum acum 10 ani. De data aceasta însă în condițiile impuse de Covid.

Cei peste 300 de degustători care participau de obicei în concurs au fost împărțiți în 3 serii, formând echipe de degustare de câte 3 zile. Da, am fost forțați de pandemie, însă partea bună a fost atmosfera familială și faptul că am putut interacționa cu mai mulți colegi decât de obicei.

De regulă, fiecare țară formează câte o echipă, însă colegii mei din România, alături de frații noștri de peste Prut, au fost împărțiți în alte serii, alături de mine a fost doar Mihai Druță din Republica Moldova. Astfel, am avut ocazia să ne înfrățim cu cei din Europa de Est, un fel de Pact de la Varșovia, mai ales pe vapor, când am fost puși în fața puterilor reunite ale Italiei sau Portugaliei. Și în comisia mea, Europa de Est a dominat, cu Ania (Polonia) președinte, Tomi (Serbia), Attila (Ungaria), Dennis(Olanda) fiind singurul din vest. Am fost o super echipă și m-am bucurat de fiecare vin degustat împreună, mai ales că am degustat rose-uri. Thank you, guys!

Spuneam într-unul din articolele precedente de faptul că acest concurs a dedicat unul special rose-urilor. Da, însă chiar și așa, acum a fost o comisie specială pentru ele, din care am fost bucuroasă să fac parte.

De regulă fiecare serie de vin prezentă la degustare are aceeași țară de origine, asta pentru a nu compara mere cu pere. Dintre cele avute m-a impresionat Grecia, care a venit cu niște vinuri uimitoare. Franța cu Provence a excelat și am avut două flight-uri, în două zile diferite cărora le-am dat cele mai mari note, iar,  dintre spumatele pe care le-am avut în deschiderea ultimei zile, cel românesc, de la Rhein a luat nota mea cea mai mare. Spania m-a surprins fiindcă a venit cu niște vinuri complet diferite de cele la care mă așteptam, cu culoare puternică și structură, apropiate de roșii. Au fost doar câteva, în rest pe același palier de culoare și eleganță.

La finalul fiecărei zile am avut câte o serie  de vinuri roșii. Ce pot să spun este că vinurile chinezești sunt super bune, probabil la prețuri mari, însă știm sigur că nu au voie la export. Dacă mergeți pe acolo, sunați pentru recomandări

2018 în Chianti a fost un an perfect. Abia aștept o vacanță la Florența, precum și următorul concurs.

După-amiezele au fost și ele pline cu excursii la producători și pe valea Mossel-ei despre care vă voi povesti în niște materiale viitoare. Luxembourg este un oraș medieval minunat, despre care am înțeles de ce a fost alături de Sibiu capitală culturală europeană în anul 2007. O îmbinare perfectă între medieval și modern.