Aterizând joi pe minunatul nostru aeroport internațional era să-mi cadă telefonul din mână când prețul pe care mi-l cerea bolt sau uber era de 85-90 lei până în centru. Eu tocmai revenită în țară după Concursul Mondial de la Bruxelles, care anul acesta s-a ținut la Luxembourg, unde transportul în comun este gratuit și se circulă în condiții elegante. Bine, acolo era răcoare și ploaie, aici soare, cald și nădușeală, însă chiar și așa, după 10 minute de când am ieșit din aeroport, trebuia să iau o decizie. Cum prețurile nu dădeau semne de scădere, fiind și ora aceea ingrată, când toată lumea circulă sau merge la evenimente (bine că am revenit la normal) și e plin peste tot, am ales să încerc trenul până la Gara de Nord.

Doamna de la informații din aeroport, de la care am cerut lămuriri, m-a trimis direct în noua gară, ce se profilează maiestuoasă în spatele parcării. După luni lungi de muncă, șantier și devieri de trasee iată, avem legătură directă până în gara principală a Bucureștiului. Hai să vedem! Biletul până la București 5 lei, perfect, scrie pe el plecare la și 11, sosire la și 36, deja era 7. Mă mai uit odată la mașini, scăzuseră la 75, tot mult. L-am luat! Oricum 25 de minute la oră de vârf este de vis. Aici în gară, cald și bine, saună, sub cupola de metal și plastic, însă peroane drăguțe, curate, scaune pe măsură, despărțite de pomi și flori decorative de plastic. Reclame frumoase la pepsi, însă nici măcar un automat de unde ai putea lua o apă sau, mă rot, pepsi, de chioșc nu mai zic. Mi-era o sete cruntă pe care am potolit-o uitâdu-mă la pozele făcute cu câteva zile în urmă și încercând să rezolv urgențe.

Trenul a sosit punctual la fără 10, mă rog, a întârziat un minut, însă nu se pune, a fost la timp. Dau să mă urc, remarc cu plăcută surprindere că peronul este la același nivel cu ușa vagonului, deci nu era nevoie să urc, însă, când m-am apropiat, o ditamai distanța de juma de metru între peron și tren, prin care ar putea cădea felurite lucruri, chiar și persoane. Imaginația mea a început să fantazeze și mă întreb de ce englezii, pentru o distanță mult mai mică, până în 4 inci, te avertizează ”mind the gap between the train and the platform”…

Am urcat cu încredere în tren, plină de speranță că vom avea aer condiționat, însă nu, acest lux nu ni-l permitem în acest tren. Se apropie ora de plecare, era și 8 minute, în tren și mai saună, ultima ocazie, iau mașină sau nu? Prețurile erau deja decente, normale pentru această distanță, aș fi putut sări din tren, renunța la bilet și lua o mașină. Comoditatea și teama de trafic m-au făcut să renunț și să înfrunt cu stoicism călătoria cu treul, iar 25 de minute nu erau chiar atât de multe. Deci rămân.

Plecăm fix la ora anunțată, încet, încetișor. Speranța mea că la punerea în mișcare trenul avea să ofere aer rece mi-a fost rapid spulberată în următoarele 10 minute în care nu s-a întâmplat nimic. Să vă mai zic cum se respire pe sub mască? Asta trebuie să vă imaginați singuri fiidcă eu nu am pus-o. Nici măcar tovarășa controlor nu mi-a cerut să o pun, probabil scoasă din rutina ei zilnică fiidcă a trebuit să vândă un bilet unui călător, nu mai făcuse asta și aproape l-a certat pe bietul om că nu și-a luat bilet de la ghișeu. Nu a avut pe cine, mi-a plăcut cum i-a răspuns băiatul, iar ea s-a resemnat și a făcut ceea ce trebuia să facă de prima dată, fără să comenteze. Iar eu transpiram fericită în continuare la idea că voi scăpa de toate toxinele și odată ajunsă acasă mă voi răsfăța cu o baie răcoritoare.
La ora la care trenul trebuia să fie în gară eram încă departe, nu se vedea nici măcar un bloc. Iar trenul nu avea vreo viteză impresionantă, doar pe o porțiune a luat-o mai repede când deja eram intrați în București și în pararel cu noi era plin de alte linii, chiar și trenuri, apoi am încetinit că ne apropiam de pasajul Basarab și de gară, revenind la viteza de croazieră.

Am ajuns la 19:48, adică făcusem 37 de minute din Otopeni, iar eu mă gândeam doar la ciocolata pe care am luat-o colegilor de birou, că se topea în bagaj. Mai ales că unele specialități ambalate într-un plastic delicat, aveau și aerisire. Speram că frigul din cală, pe parcursul zborului, să fi fost îndeajuns ca să o țină netopită până acasă, însă mă vedeam deja cu hainele pline de ciocolată, artizanală ce e drept, în momentul deschiderii bagajului și îmi făceam socoteala că mai am destul vanish ca să rezolv orice potențială problemă, însă era ceva de care chiar nu aveam chef după o zi întreagă petrecută în mașini, avioane, aeropoarte, trenuri.

Am avut noroc că ”rush hour”-ul trecuse, iar mașina a venit repede și m-a dus și mai repede. A avut un șofer cu telecomandă pentru semafoare și le-a pus pe verde pe toate. Vă dați seama care a fost primul lucru pe care l-am verificat imediat după ce am intrat în casă? Ciocolata, desigur! Nu a curs, era puțin mai moale însă am băgat-o repede în frigider.

Baia mă aștepta …