București – Vineri seara, 8 mai 2026

Mi-a venit ideea jurnalului ăstuia mergând spre yoga, pe traseul meu aproape zilnic de pe Calea Victoriei. Uneori oamenii mă enervează, dar multitudinea de exemple umane e prea fascinantă ca să aleg alt drum.

Poate interpretez greșit jumătate din ce văd. Dar mersul pe Calea Victoriei fără să inventezi povești despre oameni ar fi aproape imposibil.

 Vineri seara trotuarele devin un experiment social. Terasele ocupă aproape tot spațiul și drumul ajunge să semene cu o cârciumă foarte lungă prin care trebuie să faci slalom printre mese, oameni și grupuri care merg compact și se opresc brusc fără niciun motiv.

 În fața mea, un cuplu foarte tânăr. Ea ținea în aceeași mână poșeta și degetul lui mic. Doar atât. Nu mi-am dat seama dacă el refuza elegant să ofere mai mult de un deget sau dacă devenise pur și simplu un accesoriu asortat cu geanta. Un fel de versiune romantică pentru „îi dai un deget și îți ia toată mâna”.

 Pentru mine mersul pe Calea Victoriei în weekend e o provocare reală. Eu merg repede. Conceptul de plimbare îmi este complet străin. Mă deplasez ca cineva care are mereu ceva mai bun de făcut decât să existe pe stradă.

 În jur se vorbeau toate limbile posibile. Americani, francezi, evrei — ultimii mereu în zona Radissonului și a cazinoului. În mod inexplicabil, am observat că au reapărut balerinii. Asta înseamnă că trebuie să-mi caut și eu perechea abandonată prin dulap de vreo 20 de ani.

 Mă uit în vitrina de la Max Mara și îmi imaginez ce-aș cumpăra dacă aș câștiga la loto. Genul de exercițiu financiar complet inutil, dar surprinzător de relaxant.

 La Cercul Militar fac dreapta pe Regina Elisabeta și aici începe alt sport urban: bicicliștii care claxonează nervos printre pietoni, deși trotuarul e deja prea mic pentru toată lumea.

 Orașul era plin și animat. Fetele păreau trase la indigo: păr lung, buze umflate, aceeași expresie tensionată de parcă viitorul lor depinde integral de ce se întâmplă în seara asta.

 Îmi amintesc perfect sentimentul. După care îmi amintesc și că viața a continuat după fiecare “seară importantă”, indiferent cât de dramatic păreau lucrurile atunci.

 La Mayfair 39 era coadă. Nu știu dacă pentru clătite sau pentru iluzia unei vieți londoneze. Categoria principală: 16 până la 30 de ani și mult entuziasm.

 Mai încolo, la Gelateria Romana, aceeași agitație. Cozi, zumzet, oameni fericiți cu înghețată. Pentru câteva secunde mi-am amintit de înghețata de bere mâncată acum ani la târgul din Nürnberg.

 După tot slalomul urban, am ajuns acasă.

 La un Pinot Noir. My precious.