Sunt o persoană norocoasă și am multe pentru care mulțumesc în fiecare zi destinului. Dar marele privilegiu al vieții mele au fost întotdeauna oamenii. Întâlnirile pe care le-am avut cu personaje frumoase, oameni talentați, inspiraționali, care mi-au dat sanse și m-au ajutat să îmi construiesc potențialul. Eh, pe lista întâlnirilor cu sens din viața mea a fost și Christine Collins, cea care m-a invitat la Strasbourg în juriul Concours des Vins Blancs du Monde. Oh, ce bucurie și ce privilegiu!

L-am sunat pe Adi, bunul meu prieten, expert în călătorii și i-am spus că vreu să plec la Strasbourg. Toate bune si frumoase, am aflat ca am în zonă multe de descoperit (povești despre vinuri, cultură, oameni și istorii), cu un singur mic impediment: niciun zbor direct spre destinație. Cea mai apropiată escală este Stuttgart, dar aici zilele de zbor nu sunt bune, zborurile nu se potrivesc cu perioada concursului.

Ok, hai la Munchen, atunci. Am ales varianta asta, apoi tren. După deplasarea din Argentina, asta era la doi pași, ce se putea întâmpla? Roaming ieftin, eventual wifi, posibilități de comunicare nelimitate. Înainte de plecare, cercetând mersul trenurilor, am văzut că fac cam 3-4 ore pâna la Strasbourg și că biletul începe de la 80€. Nu l-am putut cumpăra online, fiindcă DB (Deutsche Bahn) nu acceptă carduri din România. M-am lăsat surprinsă în aeroport și am plătit aproape 100€ din aeroport până la Strasbourg… Eh, pasiunile fine cu cheltuiala se țin :).

Concursul a fost minunat, oameni cunoscuți de la Berlin, oameni noi la fel de frumoși și simpatici, cum sunt, de altfel, toți cei care lucrează cu vinul, așa ca mine ;), oriunde s-ar afla. Vinul nu atrage niciodată în jurul lui oameni cu energii negative.

Să vă mai spun ceva, atunci când ești într-o comisie de jurizare, așa cum am fost noi, 6 persoane care stau împreună în jurul unei mese, se creează o anumită legătură doar pentru faptul că judeci același vin. Este fascinant. Se simte. Faptul că ai împărțit vinul cu cineva te aduce mai aproape. 🙂 mă gândesc că de aici vine și vorba că trebuie să bem împreună ca să ne putem spune pe nume la persoana întâi.

Am fost norocoasă (din nou, oameni!) să am în comisie, ca președinte, un român, de fapt sas plecat din Sibiu în Germania, prof. dr. Georg Binder. Cumva formarea lui în același oraș, Sibiu, ne-a legat și lui trebuie să îi mulțumesc pentru ocazia de a fi invitată la atâtea concursuri internaționale. Am fost o comisie din toata lumea. Alături de observatorul OIV, dl Vicepreședint Yann Juban, de o doamnă exotică deosebită din Africa de Sud, Yegas Naidoo, de Joszef Kosárka din Ungaria (autorul unor articole minunate despre Feteasca noastră neagră pentru publicații din America Latină) a fost, nu în ultimul rând Daniel Hechter un coleg din Franța, chiar din Alsacia, cu care am avut ocazia să învățăm despre aceste vinuri.

Și fiindcă am ajuns la vinuri…Așa cum spune și numele concursului, au fost doar vinuri albe. Ediția de anul acesta a reunit de fapt ceea ce Christine și-a propus, câte un trofeu pentru cel mai bine notat vin din concurs, Riesling, Pinot Gris, Gewurztraminer, Sylvaner și cuvee. Fiecare participare la un concurs este un antrenament intensiv. O pregătire intensă și o cunoaștere bună a diferitelor soiuri de vinuri ce apar în fiecare serie. Alsacia este zona unde vinurile albe se beau învechite. Vinul alb aici nu trebuie să fie proaspăt ca să fie băut. Ba chiar pe dos. Știam despre Riesling că are potențial de învechire și cele de pe Valea Rhinului sunt foarte elaborate, le-am văzut, degustat și băut venind în Germania în calitate de distribuitor al mai multor furnizori de materiale filtrante și oenologice din zonă. Dar aici am avut ocazia să le văd comparativ, ceea ce cred că este mult mai important. Și nu neapărat sunt acele note de petrol la cel învechit din Alsacia. În schimb am găsit un Riesling premiat cu aur din Kazahstan. Colegii glumeau că notele de petrol vin de la zăcămintele din subsol :). Acest concurs mi-a schimbat modul de a vedea vinurile albe învechite, la fel cum m-a învățat să evaluez vinurile cu rest de zahăr. Imaginați-vă că am avut o serie de Gewurztraminer Grand Cru. Top de top! Bref, o experiență minunată!

Am avut ocazia să mergem la Dambach La Ville, o zonă de grand cru nu departe de Strasbourg unde am degustat primul vin care a câștigat premiul acestui concurs din 1997. Încă se ține foarte bine!!! Am împerecheat vinurile cu mâncarea, hmm vorba vine, cu macarons și cu gugelhupf (un fel de panetone alsacian sărat sau dulce) și am savurat tradiția locului și locurile minunate desprinse din poveștile fraților Grimm. Dacă vă gândiți să faceți o excursie romantică, Alsacia este o destinație potrivită, va promit!

Eh, toate ar fi fost perfecte daca nu aș fi pierdut avionul :). Aveam tot timpul din lume, pentru ca zborul meu pleca din Munchen la 19:50.

Așa că, de la prima idée că aș putea pleca din Strasbourg la 14:00, după prânz, am revenit verificând trenurile către Munchen de dimineață la recepție, fără rezervare, bineînțeles. Unul era la 10:46, pentru care nu mai erau locuri, iar următorul la 12:46. Planul meu era să vizitez dimineața orașul mai pe îndelete, după care să plec. Dar văzând mersul trenurilor, am decis să plec la gară pentru a lua bilet, după care să văd ce mai era de făcut. Am luat billet, mai scump decât la venire, am plătit pe el 120€. Se pare că e mai greu să te întorci decât să te duci. Cam ca în viață, nu? 😉

Oricum planul l-am făcut, am luat bilet, am vizitat orașul, am avut senzația că voi pierde trenul, când doamna care servea la Paul în gară se mișca mult mai încet decât colega ei mai tânără. L-am prins, totuși, dar ăsta a fost doar începutul… În Stuttgart trenul către Munchen avea 70min întârziere din cauza unui accident. Ehh.. atunci am început să îmi fac griji. După ora anunțată, trenul a sosit și am plecat. Totul a fost în regulă, am ajuns în gara principală în jur de 17:35, doar că știam că până la aeroport mai fac o oră, nu aveam check in și déjà mă vedeam băgându-mă în față la toate cozile. De la gară la aeroport nu aveam bilet, a trebuit să-l iau și repet, DB nu acceptă carduri din afara Germaniei, așa că m-am dus să scot bani înainte. Ce sa mai, am prins S-bahnul pe care scria Freising/Flughafen, linia cu care venisem, era clar, doar că în vagonul meu la afișaj nu apărea deloc aeroport. Oare am greșit? O privire rapidă pe planul de drum mi-a arătat că trenul merge în 2 părți, așa că aveam șansa sa mă pot da jos la o stație intermediară și să iau alt tren în direcția aeroportului. Deja intrasem oarecum în panică deși mai aveam 1,5 h până la plecarea avionului, cam puțin, din experiențele anterioare cu cozi la check in. Am întrebat și am răsuflat ușurată. Trenul urma să se dividă în 2, unul la destinația scrisă partea din față, partea din spate la aeroport, trebuia doar să fi în jumătatea potrivită. În tren ne-au anunțat ce companii aeriene găsim la la fiecare terminal. Eu am presupus greșit, evident, că Tarom, fiind în Star Alliance este la primul, după cum s-a comunicat. Ce să vezi… nu era așa și dă-i și aleargă, de la un terminal la altul, de la o zonă la alta… Suna funny, dar trait pe viu, n-a prea fost :).

Cumva, cu muuult noroc (v-am spus ca am, nu?:)), nu am pierdut avionul pentru ca la portile de securitate nu era mai nimeni, așa că am intrat la poartă și într-un aeroport pustiu cum nu am mai văzut de mult.

Am savurat o minibutelie de Pinot Grigio, așteptând îmbarcarea și întoarcerea acasă.

Totul e bine când se termina cu bine și un…vin!

Noroc!